Roman Polanski nu-şi arată absolut deloc vîrsta. La aproape 70 de ani (pe care îi va împlini pe 18 august), abordează o tunsoare foarte modernă, un mod în acelaşi timp degajat, glumeţ şi serios de a vorbi, o mare gentileţe (a prelungit conferinţa de presă de ieri, de la Hotelul Marriott, şi a supus la vot dacă ziariştii doresc ca aceasta să se desfăşoare în română ori în franceză). Venit de la Moscova, marele cineast aflat pentru prima oară în România (despre ale cărei filme nu are o părere prea bună, din moment ce n-a văzut decît filme din perioada stalinistă) mai are în program, pe lîngă deschiderea Festivalului Filmului European, şi o întîlnire cu studenţii de la UNATC, după care va pleca acasă, la Paris.
Roman Polanski este un artist de o pudicitate rară. A trăit şase ani, între 6 şi 12 ani, în ghetoul din Cracovia, mama lui a murit la Auschwitz, tatăl a supravieţuit la Mauthausen, şi a dorit de mult să facă un film despre această perioadă. Însă refuză să declare pe faţă că a dorit unul autobiografic. O dată pentru că nu ar fi putut amesteca adevărul cu ficţiunea. "N-ar fi fost nici documentar, nici ficţiune, ci un bastard". În al doilea rînd: "Sunt o persoană foarte pudică. Nu-mi place să-mi etalez viaţa particulară". De altfel, la intrarea în sala Hotelului Marriott, unde s-a ţinut conferinţa de presă, fiecare ziarist era avertizat că la o singură întrebare despre viaţa particulară cineastul se va ridica şi va pleca.
Roman Polanski declară că nu a dorit un film "cu mesaj", ci doar unul onest despre acea perioadă. Nici măcar muzică n-a fost multă, din dorinţa de a nu manipula spectatorul. Totuşi, el ne-a povestit cîteva din elementele autobiografice pe care le-a introdus în film: tatăl său venind într-o seară cu urechea însîngerată pentru că fusese lovit de un ofiţer neamţ pe care nu îl salutase; imaginea unei femei împuşcate fulgerător pe stradă; platoul pe care oamenii erau strînşi pentru a fi încărcaţi în vagoane şi de unde micul Polanski a scăpat prin generozitatea unui polonez care i-a dat voie să plece (nu să fugă) împreună cu un băieţel şi mai mic de care avea grijă. "Mi-i amintesc foarte bine şi pe nemţi, şi pe polonezi, şi pe evrei. Ţin minte fiecare detaliu de accesoriu al hainelor". Pianistul încununează cariera lui Polanski şi chiar acesta o spune: "Filmelor mele vechi le găsesc tot felul de cusururi. Nu am raporturi cordiale cu ele. Dar cînd am început să lucrez la Pianistul, mi-am dat seama că tot ce făcusem pînă atunci fuseseră nişte repetiţii".
Rezervele formulate la Cannes din partea unor critici polonezi şi francezi nu au împiedicat marele succes ulterior de critică şi public, recompensarea filmului cu numeroase premii. Criticilor care anul trecut la Cannes l-au acuzat de academism, Polanski le-a răspuns la Bucureşti: "Ce vreţi, sunt academician, membru al Academiei Artelor Frumoase", continuînd pe un ton serios. "Am filmat Cuţitul în apă, primul meu film cu camera pe umăr. Aveam 25 de ani. Cum aş arăta acum alergînd din nou aşa? Sunt lucruri depăşite, pe care unii le descoperă de-abia acum". Cît despre relaţia sa cu Lista lui Schindler, despre care se vorbea iniţial că va fi regizat de el, Polanski spune că tot din raţiuni de discreţie nu s-a implicat. Acţiunea se petrecea la Cracovia, oraşul unde a trăit şi el în acea perioadă, cunoaşte multe persoane care s-au aflat pe lista lui Schindler, printre care prietenul său, fotograful Richard Horowitz.