Roman Polanski are experienţa aceasta. Mama lui a murit la Auschwitz, tatăl a supravieţuit la Mauthausen, iar el a trăit o perioadă în ghetoul din Cracovia. Este incredibil că i-au trebuit peste 50 de ani ca să realizeze în sfîrşit un film despre această dramatică experienţă. Să presupunem că lui Polanski i-au trebuit 50 de ani ca să accepte să vorbească despre trauma copilăriei sale. (A fost foarte încercat de viaţă, de altfel. Logodnica lui, Sharon Tate, a fost înjunghiată, gravidă fiind, de psihopatul Manson în 1969.) În momentul în care era pregătit să vorbească, a dat peste autobiografia pianistului Wladyslaw Szpilman, tradusă la Paris. A citit-o şi a dorit imediat să o ecranizeze. Iar Szpilman a fost fericit că un compatriot de-al lui urma să facă filmul. Cînd au început filmările, a murit. Coincidenţe scrise în stele.
Filmul Pianistul nu este, cum am auzit că s-a spus, filmul despre supravieţuirea prin muzică. Este o cronică la rece a ghetoului varşovian şi, mai mult decît atît, e lupta unui om pentru a rămîne în viaţă. Faptul că e pianist, şi încă unul foarte bun, mi se pare un element mai puţin important. Şi nu e colateral decît pînă în momentul în care muzica îi salvează practic viaţa, în secvenţa în care, după ce trăieşte cîţiva ani fugind dintr-un loc într-altul, într-un oraş tot mai pustiit, e descoperit de un ofiţer german meloman şi îl impresionează pînă la a-l face să-l lase în viaţă. Tot filmul, adică peste două ore, este pregătirea acestui moment impresionant cu atît mai mult cu cît e redat la rece. Aproape îţi dau lacrimile cînd vezi figura de înger trist a acestui extraordinar Adrien Brody (un bărbat de o frumuseţe rară), degetele efilate ale pianistului Janusz Olejniczak şi cînd auzi muzica lui Chopin, care rezumă parcă tot filmul, descărcînd nişte energii niciodată pînă atunci descărcate. Nu e de mirare că şi tehnicienilor le-au dat lacrimile la filmare.
Pianistul are un ritm particular. Începe lent, acumulează eveniment după eveniment fără a bate toba. Mutarea familiei în ghetou nu e tratată ca începutul sfîrşitului. Secvenţa plecării trenului în care e familia lui Szpilman, şi din care el e salvat de un evreu colaboraţionist cu inimă bună, nu are decît sentimentul pustirii, nicidecum pe cel al momentului ireversibil al Istoriei. Pianistul află întîmplător, după o vreme, că sunt trenuri care îi duc pe oameni la Treblinka, unde sunt arşi de vii, şi ochii i se umplu de lacrimi, fără să spună nimic. Pe urmă, într-o secvenţă mai îndepărtată, cînd deja evadase din ghetou şi se ascundea în spitalul german, vede în stradă cum naziştii ard nişte polonezi pe care îi împuşcaseră mai demult. Camera de filmat doar înregistrează. Comentariile sunt inexistente. Autobiografia lui Szpilman a impresionat tocmai prin obiectivitatea cu care vorbea despre aceste lucruri dureroase. Incredibilă ironie: ea a apărut prima oară (sub titlul Moartea oraşului) în 1946, dar autorităţile comuniste au interzis-o. Pe urmă, în 1988, fiul lui Szpilman a descoperit manuscrisul şi l-a publicat în Germania, după care cartea a fost publicată şi în alte ţări (în Franţa apărînd sub titlul Pianistul).
Vorbeam de obiectivitate. Sigur, există situaţii în film cînd sunt introduse personaje de rang secund şi terţ, fiecare cu drama lui (mama care şi-a sufocat copilul ca să nu-l afle poliţia, mama care cere apă pentru că-i moare copilul de sete), a căror apariţie poate fi suspectată de o anume încercare de a forţa sensibilitatea spectatorului. Dar nu ai cum vorbi despre aceste drame fără să le numeşti, şi aceste mici cioburi ale unor existenţe anonime compun un tablou de o mare complexitate (vezi şi evreii colaboraţionişti, traficanţii). Mai puţin tratat este momentul insurecţiei din ghetoul Varşoviei, insurecţie care a durat aproape o lună şi la care au participat 40.000 de evrei, doar 200 înarmaţi, murind cu toţii cu demnitate. În film, ai senzaţia că la insurecţie participă doar o mînă de oameni şi că aceasta se termină într-o oră.
Pianistul nu pare să fie un film despre Istorie, despre cine e vinovat şi cine trebuie să plătească. Szpilman şi Polanski ne invită la o poveste despre oameni buni şi oameni răi, prinşi într-un mecanism care le e străin. Fiecare se comportă după cum îi dictează conştiinţa. Este incredibil cum un om ca Szpilman, care şi-a pierdut întreaga familie şi care a trăit la limita morţii cîţiva ani după evadarea din lagăr, riscînd ori să fie prins, ori să moară de foame, a mai fost capabil, în 1946, adică aproape imediat după ce a ieşit din acest purgatoriu, să nareze evenimentele fără a dori să facă un rechizitoriu. De altfel, sunt multe mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului care descriu tragedia la rece. Probabil nici nu poate fi descrisă altfel. Probabil au scris pentru ceilalţi, cu grija detaliului şi a obiectivităţii, pentru ca ceilalţi să prevină o repetare a răului.
Pianistul acumulează o energie vitală de-a lungul unui lung şir de evenimente. Iar această energie vitală este asimilată de eroul care începe filmul cu un calm de catifea şi un farmec de cuceritor (scurta secvenţă a întîlnirii cu o femeie de care se îndrăgosteşte) pentru a-l termina într-o stare semi-animalică, în care supravieţuirea e singurul scop al său. Slăbit, bărbos, cu ochii ieşiţi din orbite, furişîndu-se ca un animal al întunericului prin case pe jumătate dărîmate, căutînd apă, căutînd cartofi, nişte grăunţe pe care le înghite pe nemestecate, cu toate simţurile pîndind apropierea nemţilor, Pianistul ne e prezentat ca ultimul supravieţuitor al unei conflagraţii mondiale. Oamenii care îl ajută sunt prinşi, el însuşi va trebui să se descurce singur, scapă ca prin minune din atîtea situaţii fără ieşire. Imaginea emblematică a filmului: Szpilman înaintînd pe un drum plin de moloz, pe urmă aparatul se îndepărtează şi se ridică, de-o parte şi de alta a străzii se văd clădirile înalte găurite şi muşcate de bombe. Un peisaj apocaliptic. Dar nici un comentariu personal al cineastului care, la vîrsta pe care o are (70 de ani în curînd), a căpătat acea înţelepciune care te face să înţelegi că în spatele marilor evenimente ale Istoriei se află nu oameni, ci mari plăci tectonice.
