În această secvenţă, ca şi în celelalte momente de violenţă din Pianistul, camera de filmare refuză să-şi plece privirea în faţa morţii, dar nici nu se lasă hipnotizată de ea; nu fuge de obscenitate, dar nici nu se apropie suficient încît să fie împroşcată; nu evită nimic, dar nici nu insistă. Iar eleganţa şi demnitatea regizorului, instinctul său de a tăia secvenţele fără să zăbovească, fără să apese, fără să forţeze ceea ce este deja puternic, sînt infailibile. Regizorul este, desigur, Roman Polanski, a cărui capodoperă neagră Chinatown ne-a făcut să simţim în propria piele cusăturile de pe nasul tăiat al lui Jack Nicholson şi ne-a arătat, odată pentru totdeauna, ce poate face un singur glonte, tras la întîmplare, din frumuseţea lui Faye Dunaway. (Vedeţi neapărat şi Macbeth – un mare film-coşmar, deşi coşmarul nu prea mai este al lui Shakespeare: Polanski a înecat în sînge poezia.)
Pianistul e foarte bun pe detalii (carameaua cumpărată pe 20 de zloţi şi împărţită la şase oameni), pe viniete (femeia care şi-a sugrumat copilul, ca să nu atragă atenţia naziştilor cu ţipetele lui, dar tot n-a scăpat), pe somnul malefic pe care-l doarme un oraş ocupat, după ora stingerii. E un somn plin de viziuni teribile – un copil încearcă să iasă prin ferestruica unui beci, cineva încearcă să-l ajute, să-l tragă de mîini afară, dar în beci e cineva sau ceva care vrea să ţină copilul acolo, un monstru care nu se vede, dar se aude vorbind în germană – şi aceste viziuni nu numai că sînt reale, dar sînt normale, ele sînt viaţa de noapte (de fapt moartea de noapte) a oraşului. Sub reflectoarele naziste, evreii aliniaţi lucesc, sînt deja spectre.
Aceeaşi impresie mi-a lăsat-o şi protagonistul, pianistul Wladyslaw Szpilman (Adrien Brody), cu toate că povestea lui (bazată pe volumul lui de memorii) e despre supravieţuire. El scapă în ultimul moment de trenul care-i duce toată familia la Treblinka. Mai tîrziu, scapă şi din ghetou. Pînă în ziua cînd sovieticii intră în Varşovia, viaţa lui e o trecere de la o ascunzătoare la alta: apartamente îngheţate, firide, găuri de şarpe. Stă dîrdîind, cu genunchii la gură. E mereu în palton, pentru că i-e frig şi pentru că în orice moment ar putea fi silit să fugă. Cînd fuge, trece pe lîngă morţi, se împiedică de morţi, se aruncă la pămînt şi face pe mortul. Într-un fel, chiar pare un om mort: în el nu mai funcţionează decît instinctul de supravieţuire, care e animalic, şi simţul muzical, care e o punte către divin. Nimic la mijloc. Szpilman e difuz, e o siluetă incertă, un "x" făcut cu creta pe o tablă peste care buretele ar putea să treacă oricînd şi, din fericire, nu trece.
Efectul acesta e voit; e o ilustrare puternică a vieţii omeneşti reduse la o singură dimensiune – supravieţuirea. Dar n-ar fi fost, oare, mai puternică, dacă Polanski şi scenaristul Ronald Harwood ar fi schiţat şi celelalte dimensiuni – toate gîndurile şi emoţiile care se estompează, de parcă nici n-ar fi fost, în atîţia ani în care grija lui principală este să respire în continuare, încă un ceas? În film, Szpilman e încă de la început flu, iar la final, cînd totul s-a terminat, e impenetrabil. Adrien Brody arată interesant, cu nasul lui lung, ascuţit, sensibil, cu sprîncenele lui care uneori devin un accent circumflex. Expresia lui tipică – un fel de duioşie neputincioasă şi cumva mirată de propria neputinţă – e mişcătoare. Dar în nici un moment nu e – nu e lăsat să fie – la fel de emoţionant ca Ben Kingsley în rolul contabilului Stern din Lista lui Schindler. Vedeai şi la Stern revolta unui organism împotriva nefiinţei, dar vedeai mai mult decît atît: vedeai lucrurile profunde care făceau din Stern fiinţa omenească unică numită Stern; lucruri mai puţin importante pentru umanitate decît un talent ca al lui Szpilman, dar care capătă o importanţă imensă, în vremuri inumane.