Două filme româneşti au deschis ieri, 6 septembrie 2021, secţiunea competiţională Docschool, care propune documentare de scurtmetraj ale unor autori la început de drum, mulţi dintre ei aflându-se la primul sau al doilea film. Totuşi, inspiraţia curatorială s-a ridicat mai presus de originea comună a documentarelor inaugurale, căci ambele se aseamănă şi tematic, discutând despre comunicarea deficitară dintre structurile şi fenomenele proprii lumii moderne şi provocările vieţii săteşti.
Cu Urşii, Alin Duruian se întoarce în locul copilăriei sale, la Rucăr, pentru a documenta o problemă care atentează de multă vreme la liniştea comunităţii locale. Tot mai mulţi urşi din pădurile din împrejurimi coboară în sat, iar oamenii trebuie să privească disperaţi şi neputincioşi la distrugerea gospodăriilor lor. Urşii nu iartă. Ei intră în bucătării, dau iama la cămara cu provizii, fură animale, distrug adăposturi. Oamenii nu au alternative, trebuie să rămână pasivi, legea îi îngrădeşte, căci aşa cum evidenţiază un sătean la începutul filmului, dacă ar împuşca ursul ar risca să intre la închisoare.
Lupta nu se poartă totuşi între om şi animale. Urşii sunt un (alt) vector care subliniază incapacitatea autorităţilor de a asigura binele şi siguranţa comunităţii. La fel, un dialog comun între săteni şi membrii ONG care protejează carnivorele din jur nu este posibil. Pentru oamenii din Rucăr problema de ordin etic nu are însă prioritate, până una alta, urşii le distrug tot ce au. Alin Duruian alege să rămână aproape de săteni şi nu se avântă într-o expunere eseistică, ci încearcă să susţină cât mai urgent cauza oamenilor.
Dar la un moment dat filmul lui dă senzaţia unui talmeş-balmeş din care nu prea mai înţelegi cine-i cine şi ce cauză susţine. În speţă, lipsa unei structuri s-ar putea să fie un mare avantaj, căci Urşii reflectă astfel deficienţele aparatului legislativ şi birocratic care depăşesc considerabil competenţele autorităţilor şi de pe urma cărora cetăţenii au numai de suferit.
Alin Duruian nu se oboseşte doar să arate problema sătenilor, iar documentarul său se întreabă totodată ce-i de făcut când decidenţii susţin că nu-i nimic de făcut. Am putea spune mai departe că Urşii este de asemenea semnificativ pentru că rezumă la scară locală absurdul dintr-o ţară înecată în probleme ale căror soluţii întârzie să apară şi ale căror urmări se (tot) perpetuează tragic.
Senza latte este dramaturgic mult mai atent brodat. Lidia Ilie îşi permite momente bune în grajd, alături de bunicii ei, pentru a le urmări eforturile de îngrijire a ultimei vaci pe care o mai au. Totul decurge greu, mulgerea, curăţarea grajdului, iar urcarea în pod de unde se coboară fânul pentru vacă a devenit o activitate periculoasă pentru vârstnici. Dar responsabilităţi gospodăreşti nu mai are cine să le îndeplinească. Fiica bunicii (mătuşa regizoarei) este plecată de 20 de ani în Italia, iar cu nepotul lor, pe care l-au crescut în absenţa mamei, mai corespondează doar prin smartphone-ul bunicii. Ce stranie pare în spaţiul ancestral al casei apariţia acestui generator de iluzii, prin care pare că venim mai aproape, când de fapt, suntem atât de departe.
Lidia Ilie îşi aşază cu multă răbdare camera pe lângă bunici, mai ales pe lângă bunica ei, care ţine morţiş să nu se vândă vaca, chiar dacă recunoaşte că devine din ce în ce mai greu să aibă grijă de ea. Vaca pare astfel un soi de vestigiu dintr-o lume de demult a bunicii, singura prezenţă prin care ea mai poate să reactualizeze relaţia indisolubilă, esenţială cu responsabilităţile ei gospodăreşti. Sunt acestea probleme străine de lumea modernă, iar cărarea existenţială a membrilor familiei şi cea a bunicilor nu au cale comună, în van încearcă bunica să găsească pe cineva care ar putea moşteni gospodăria cu toate grijile (dar şi cu satisfacţiile!) ei.
Inversând perspectiva, Lidia Ilie punctează foarte bine (pe lângă disocierile dintre viaţa sătească a bunicilor şi cea emancipată a restului de familie) ceea ce rămâne în urma celui care emigrează. Senza latte este, aşadar, povestea celor care au plecat, dar văzută prin ochii celor care au rămas, mult în spate, în singurătate şi în uitare.
În momentul în care alegi să construieşti în jurul unui personaj care îţi este atât de aproape afectiv, există riscul unor confuzii în percepţia celor spuse pe ecran. Se poate să fie problema documentarului lui Ilie, căci Senza latte devine adesea atât de intim, că e greu să-ţi dai seama dacă regizoarea mai ţinteşte o oarecare obiectivitate. Pe undeva cred că există nu doar ostilitate faţă de, dar şi empatie pentru cel care a plecat şi a lăsat în spate. În tot cazul, Lidia Ilie nu urmăreşte să problematizeze justeţea emigrării, ci pur şi simplu să se apropie de suferinţa bunicii, cea care, în lipsa unor alternative, trebuie să se despartă, fără voia ei, de viaţa de până atunci.