Hendrikx se plimbă cu o cameră pe străzile unui oraş olandez, înregistrând la tot pasul cam tot ceea ce vede. Pavajul, un ponei, cruci şi biserici, ajunge, în cele din urmă, şi prin preajma localnicilor. De aici încolo filmul lui Hendrik, mai degrabă decât să ia conturul unui gest cinematografic solid, se transformă într-un experiment sociologic la întâmplare.
Hendrikx nu urmăreşte să construiască o realitate - aşa cum făcea, acum 90 de ani, Vertov exploatând tehnicile de montaj dezvoltate de Eisenstein - , ci e mai urgent interesat să exploreze împrejurimile. Astfel, întâlneşte pe parcursul călătoriei lui vulnerabilitatea oamenilor concentrată în tot felul de atitudini: în confuzie şi în suspiciune, în curiozitate, în stânjeneală, în furie şi în impulsivitate. Adesea localnicii se exprimă autoritar, cerând explicaţii lui Hendrikx - care refuză să interacţioneze cu ei în vreun fel -, în fine, ei ajung chiar să reclame la poliţie prezenţa stranie a omului cu aparatul de filmat, care îi tot agasează.
Cu timpul însă explorarea aparent lipsită de sens a lui Hendrikx pare să capete o finalitate, iar el începe să-i viziteze doar pe acei localnici care se declară îndeajuns de confortabili cu Kino-eye-ul vertovian. Hendrikx este invitat în case, la masă sau la o ceaşcă de cafea, ajunge chiar să înregistreze gândurile şi confesiunile unora dintre localnici. Până la final însă, am impresia că demersul său nu a fost decât o joacă...
În continuare, rămânem tot la studioul Astra unde se proiectează primul film din cadrul parteneriatului dintre Astra FF şi Thessaloniki IFF.
Cu The Fourth Character regizoarea de origine greacă Katerina Patroni îşi propune o incursiune în dramele - pierderea cuiva drag, ispăşire prin credinţă, asumarea vinovăţiei şi resemnare - pe care le resimt trei localnici atenieni. Patroni îşi mută camera pe străzile Atenei, surpinzând cele trei personaje ale căror monologuri voice-over sunt juxtapuse cu peisaje urbane.
Mă gândesc pe parcursul proiecţiei dacă toată hermeneutica din jurul acestui al patrulea personaj nu te îndepărtează de poveştile celor trei atenieni. Tocmai, cred că alegem o pistă greşită când plecăm în căutarea fără sfârşit a personajului. Poate el este de fapt noi, cei care ascultăm monologurile şi suntem astfel invitaţi să medităm la provocările propriei vieţi.
Adesea, filmul lui Patroni e atât de trist şi de lipsit de speranţă, iar Atena un oraş la capăt de linie, că pare prea târziu ca cele trei personaje să se mai recupereze. Paradoxal, până şi povestea bărbatului care ia hotărârea să se dedice pe deplin transcendenţei - o hotărâre care ar trebui să fie echivalentă cu eliberarea - exprimă o uriaşă povară, nu o trecere spre beatitudine şi spre linişte.
Încheiem ziua în Piaţa Mică destul de dezamăgiţi de debutul în lungmetraj al regizorului italian Luca Lucchesi. A Black Jesus nu prea are multe de oferit, iar Lucchesi ar fi putut să se concentreze mai degrabă pe cea ce vrea să comunice decât să ţintească imagini spectaculoase cu insula Siculiana filmate cu drona, cărora nu le-am prea văzut rostul.
Şi totuşi ziua de ieri nu ne-a lăsat de izbelişte, pregătindu-ne şi o surpriză. Astra FF propune într-una dintre secţiunile competiţionale documentare din Europa centrală şi de est, multe dintre ele confruntându-se cu specificul şi istoria locală. Aşa se face că la centrul cultural Besoiu ne uităm la The Last Tape from Bosnia al regizorului spaniol Albert Solé. Alături de Sifa Suljic, unul dintre cei 2.500 de refugiaţi care au fugit în 1992 spre Spania din calea bombardamentelor iugoslave, Solé se îmbarcă spre Srebrenica, unde Sifa speră să găsească urme ale fratelui ei mai mare, dispărut în 1995, la intrarea armatei sârbe în oraş. Chipul Sifei ajunge să reprezinte îndurerarea unei întregi generaţii, care caută în zadar să-şi facă dreptate, tot timpul cu gândul la un conflict care ar putea izbucni din nou.