În cazul de faţă, după vizionarea documentarului Certitudinea probabilităţilor, un colaj din propaganda televizată a anului 1968, simţi nevoia unei contraponderi care să arate ori tragicele realităţile comuniste din acele timpuri, ori urmările dezastruoase şi deriva post-comunistă actuală. Certitudinea probabilităţilor pune în faţa spectatorilor (mai ales tineri, nefamiliarizaţi cu minciuna comunistă) o oglindă plină de învăţăminte, menită să îi facă să reflecteze la modul strîmb în care o societate totalitară se proiectează în televiziune.
La decenii distanţă, perspectiva se schimbă radical în La capătul lumii / Where The World Ends: accentul cade pe impunerea dureroasă a unor decizii de către arbitrariul post-comunist, în care sărăcia se îmbină cu politica autoritară.
Certitudinea probabilităţilor (r. Raluca Durbacă, România) se vrea o mică lecţie de istorie a comunicării de masă propagandistică. Facilitată de digitalizarea şi publicarea materialelor de arhivă a Sahia Film, documentarul îşi propune un scop dublu: pe de o parte, să dezvolte gîndirea critică a spectatorului, să îl ajute să se elibereze de puterea himerică a materialului audio-vizual, iar pe de altă parte să înţeleagă nuanţat perioada comunistă.
Primul obiectiv este cel mai facil de îndeplinit. Presărate pe deasupra materialelor triumfaliste comuniste se strecoară şi timide critici la adresa problemelor în aprovizionarea pieţelor sau în gestionarea grădiniţelor. Mărturiile penuriei materiale apar distonante, ca glitches in the Matrix, sincope în funcţionarea aparatului socialist de produs iluzii, adevărate ferestruici ale dezastrului social şi economic aflat atunci în plină desfăşurare.
Aici şochează nu atît lăudăroşenia proprie, ci dorinţa societăţii socialiste de a emula succesul economic al celor capitaliste. Această comparaţie frustrată este o recunoaştere implicită, premonitorie aproape, a rezultatelor capitalismului. Realizatorii alătură critici acerbe de inspiraţie marxistă faţă de stimularea artificială a consumului în capitalism cu reclame penibile ale urîtei producţii socialiste, care, ce să vezi, încearcă să facă exact acelaşi lucru cu consumatorul comunist. Comunismul văzut prin această lentilă nu este, aşadar, contraponderea virtuoasă a societăţii libere, ci doar un sistem economic împărtăşind aceleaşi valori consumeriste, dar penibil de ineficient şi primitiv.
Obsesia statisticilor comuniste devine astfel un jalnic mecanism de apărare faţă de sărăcia cu care se confruntau oamenii cărora imaginile le erau adresate. Probabil că liderii comunişti nu aflaseră că "statisticile nu ţin de foame", cu atît mai mult cu cît statisticile respective nu erau altceva decît wishful thinking oficializat.
Iar aici merită salutată decizia Ralucăi Durbacă de a reduce la minimum prezenţa liderilor comunişti şi a se concentra pe viaţa oamenilor obişnuiţi (cu excepţia unui etern zîmbitor şi foarte tînăr Ion Iliescu surprins adesea în apropierea imediată a lui Nicolae Ceauşescu).
Înţelegerea nuanţată a comunismului oferită de Certitudinea probabilităţilor reprezintă deopotrivă o lecţie de istorie critică sau de alfabetizare media.
La capătul lumii / Where The World Ends (r. Anna Savchenko) povesteşte degradarea vieţii comunitare a unui sat atunci cînd este tăiat în două de graniţa bieloruso-lituaniană. Localnicii nu pot să îşi mai viziteze părinţii, mormintele din cimitirul satului sunt vizitate rar, iar amintirile de vacanţă ale unor activişti pentru drepturile omului relevă plăgi deschise în urma unor decizii luate la sute de kilometri depărtare.
De partea bielorusă, drumul se opreşte efectiv la capătul satului, ceea ce-i deprimă şi mai mult pe puţinii şi îmbătrîniţii locuitori. De partea lituaniană, oamenii îşi frîng neputincioşi mîinile în faţa arbitrarului şi îşi pun încrederea în puterea activismului, a democraţiei de a face să cadă graniţele.
Ca laitmotiv pentru demonstrarea durerilor produse de graniţa politică, cineaştii utilizează imagini ale graniţei fizice: garduri ghimpate, grăniceri care patrulează înarmaţi, vegetaţie abundentă. Întîlnirile sunt din ce în ce mai restricţionate, viaţa locuitorilor se îngustează văzînd cu ochii, iar singurele realităţi care rămîn par să fie gardurile ghimpate şi abandonarea speranţei.
Aşadar, echilibrul se regăseşte astfel ca experienţă completă în cadrul festivalului, ca un vis mincinos urmat de o trezire la realitate, tratament care întăreşte cumva atît plăcerea cu trăsături onirice a filmului, dar şi puterea sa de reflectare a realităţii vizibile.
Prin oferirea unor asemenea filme polare, este ca şi cum Astra Film Festival ar realiza un montaj plin de sens. Filmele însele se transformă în bucăţi asamblate într-un macro-film, fără nume sau autor, care există doar în experienţa festivalieră a spectatorului.