Khosrovani face cale întoarsă pe linia evolutivă a familiei ei și propune o imersiune în trecutul unui univers, care deși și-a reținut conturul inițial până la sfârșit, era scindat de dinainte să existe. Compus din secvențe filmate, instantanee alb-negru și scrisori vechi, toate din arhiva familiei, filmul lui Khosrovani aduce în prim-plan povestea căsniciei părinților ei și prezintă totodată diferențele de mentalitate dintre Occidentul secularizat și Orientul încleștat în credința sa despre cum trebuie trăită viața.
Căsătoria părinților lui Khosrovani are loc când mama ei este încă o tânără fată din Iran, iar tatăl deja un student eminent la radiologie în Elveția. Ceremonia are loc pe două continente, căci bărbatul nu-și poate părăsi locul de studiu, dar își dorește ca ea să-l urmeze cât mai repede în Occident, așa că viitoarea mamă se căsătorește cu fotografia lui. E o senzație care se instalează pe toată durata proiecției, aceea că ea chiar s-a căsătorit cu un portret, un chip fotografiat al unui om pe care nu a reușit să-l pătrundă niciodată, pe care, de fapt, poate nici nu a vrut să-l înțeleagă vreodată.
În Elveția mama regizoarei nu reușește - ori refuză - să se adapteze, iar la hijab renunță doar la rugămințile soțului ei. Nu putem știi dacă o face din dragoste sau doar din conștiința unei soții docile și obediente, cert e că lumea secularizată de la Geneva și viziunile progresiste ale tatălui îi vor rămâne străine pentru totdeauna. Cu stupoare descoperă împreună cu el un album cu fotografii ale familiei lui din Iran, fotografii în care descoperă o țară paralelă, un Iran în care femeile umblă braț la braț cu bărbații, în care circulă fără hijab și merg la mare și în promenade, fără regrete și fără resentimente.
Lumea asta paralelă, total străină de felul în care ea s-a format, o agasează, dar o preocupă doar până la întoarcere în Iran, unde familia se reîntoarce, la insistențele mamei, după nașterea lui Firouzeh. Ceea ce părea a fi un patriarhat menit să o îndepărteze pe mamă de rudimentele și de implicațiile convingerilor ei religioase, se transformă într-un matriarhat care creează prăpăstii adânci între membrii familiei. Iranul are capacitatea să-i redea mamei stima de sine - pe care a pierdut-o în Occident -, iar în cuvântările unui anumit Dr. Ali Shariati, sociolog religios, și, mai apoi, în devizele Revoluției Iraniene, mama regăsește fundamentele vieții ei. Ajunge chiar până în punctul în care refuză propunerea tatălui de a se refugia în Occident din calea războiului irano-irakian, subliniind că Firouzeh crește odată cu Revoluția și că prin plecare nu vrea să o priveze de cea mai frumoasă amintire a ei.
Khosrovani nu judecă credințele mamei și chiar dacă în ultimul cadrul al filmului - o fotografie cu ea în brațele tatălui ei - mărturisește de cine se simte mai aproape, ea nu este niciodată părtinitoare. Pentru Khosrovani e mai important să arate că diferențele de mentalitate dintre Occident și Orient se perpetuează, iar o modalitate de consens nu pare să se ivească prea curând. În finalul filmului, Khsorovani renunță la docuficțiune și își filmează în prezent mama, care recită și consultă Coranul, semn că și după atâta vreme (și după moartea tatălui) fiecare a rămas consecvent, loial convingerilor sale și lumii din care provine.
Radiograph of a Family, pe care îl recomand cu mare căldură, mai poate fi văzut la Sibiu, pe 11 septembrie 2021 de la 13.00 la studioul Astra.
După-amiază, alături de Victor, văd scurtmetrajul câștigător al Ursului de Aur 2021, cel mai așteptat și totodată incitant moment al acestor zile. Nanu Tudor / My Uncle Tudor e o mostră de cinema de cea mai bună calitate, un cinema în care Olga Lucovnicova se joacă elegant cu texturi și cu imagini cunoscute fiecăruia dintre noi, dar care voalează o poveste tulburătoare, pe care nu vreau să o divulg. În tot cazul, văd în fine un film în care cauza și cinemaul ajung la un consens.