septembrie 2021
Festivalul de film documentar Astra Film Festival, 2021
Dimineaţă lentă şi cu gândul mai mult la razele de soare care ne alintă, pe mine şi pe Victor, în plimbarea noastră pe străzile şi prin gangurile Sibiului. E o zi liniştită, nu ne vine niciunuia să trecem la muncă. Ne desprindem totuşi de pe băncile din piaţa Schiller şi plecăm la drum, fiecare cu gândul la ce are de făcut. În sfârşit, după prânz evadez din camera de hotel şi-mi dau întâlnire cu A. la studioul Astra, unde vedem Radiograph of a Family al regizoarei iraniene Firouzeh Khosrovani, o foarte frumoasă croială a unui trecut zbuciumat, ţesută cu mare atenţie.

Khosrovani face cale întoarsă pe linia evolutivă a familiei ei şi propune o imersiune în trecutul unui univers, care deşi şi-a reţinut conturul iniţial până la sfârşit, era scindat de dinainte să existe. Compus din secvenţe filmate, instantanee alb-negru şi scrisori vechi, toate din arhiva familiei, filmul lui Khosrovani aduce în prim-plan povestea căsniciei părinţilor ei şi prezintă totodată diferenţele de mentalitate dintre Occidentul secularizat şi Orientul încleştat în credinţa sa despre cum trebuie trăită viaţa.

Căsătoria părinţilor lui Khosrovani are loc când mama ei este încă o tânără fată din Iran, iar tatăl deja un student eminent la radiologie în Elveţia. Ceremonia are loc pe două continente, căci bărbatul nu-şi poate părăsi locul de studiu, dar îşi doreşte ca ea să-l urmeze cât mai repede în Occident, aşa că viitoarea mamă se căsătoreşte cu fotografia lui. E o senzaţie care se instalează pe toată durata proiecţiei, aceea că ea chiar s-a căsătorit cu un portret, un chip fotografiat al unui om pe care nu a reuşit să-l pătrundă niciodată, pe care, de fapt, poate nici nu a vrut să-l înţeleagă vreodată.

În Elveţia mama regizoarei nu reuşeşte - ori refuză - să se adapteze, iar la hijab renunţă doar la rugăminţile soţului ei. Nu putem ştii dacă o face din dragoste sau doar din conştiinţa unei soţii docile şi obediente, cert e că lumea secularizată de la Geneva şi viziunile progresiste ale tatălui îi vor rămâne străine pentru totdeauna. Cu stupoare descoperă împreună cu el un album cu fotografii ale familiei lui din Iran, fotografii în care descoperă o ţară paralelă, un Iran în care femeile umblă braţ la braţ cu bărbaţii, în care circulă fără hijab şi merg la mare şi în promenade, fără regrete şi fără resentimente.

Lumea asta paralelă, total străină de felul în care ea s-a format, o agasează, dar o preocupă doar până la întoarcere în Iran, unde familia se reîntoarce, la insistenţele mamei, după naşterea lui Firouzeh. Ceea ce părea a fi un patriarhat menit să o îndepărteze pe mamă de rudimentele şi de implicaţiile convingerilor ei religioase, se transformă într-un matriarhat care creează prăpăstii adânci între membrii familiei. Iranul are capacitatea să-i redea mamei stima de sine - pe care a pierdut-o în Occident -, iar în cuvântările unui anumit Dr. Ali Shariati, sociolog religios, şi, mai apoi, în devizele Revoluţiei Iraniene, mama regăseşte fundamentele vieţii ei. Ajunge chiar până în punctul în care refuză propunerea tatălui de a se refugia în Occident din calea războiului irano-irakian, subliniind că Firouzeh creşte odată cu Revoluţia şi că prin plecare nu vrea să o priveze de cea mai frumoasă amintire a ei.

Khosrovani nu judecă credinţele mamei şi chiar dacă în ultimul cadrul al filmului - o fotografie cu ea în braţele tatălui ei - mărturiseşte de cine se simte mai aproape, ea nu este niciodată părtinitoare. Pentru Khosrovani e mai important să arate că diferenţele de mentalitate dintre Occident şi Orient se perpetuează, iar o modalitate de consens nu pare să se ivească prea curând. În finalul filmului, Khsorovani renunţă la docuficţiune şi îşi filmează în prezent mama, care recită şi consultă Coranul, semn că şi după atâta vreme (şi după moartea tatălui) fiecare a rămas consecvent, loial convingerilor sale şi lumii din care provine.


Radiograph of a Family, pe care îl recomand cu mare căldură, mai poate fi văzut la Sibiu, pe 11 septembrie 2021 de la 13.00 la studioul Astra.

După-amiază, alături de Victor, văd scurtmetrajul câştigător al Ursului de Aur 2021, cel mai aşteptat şi totodată incitant moment al acestor zile. Nanu Tudor / My Uncle Tudor e o mostră de cinema de cea mai bună calitate, un cinema în care Olga Lucovnicova se joacă elegant cu texturi şi cu imagini cunoscute fiecăruia dintre noi, dar care voalează o poveste tulburătoare, pe care nu vreau să o divulg. În tot cazul, văd în fine un film în care cauza şi cinemaul ajung la un consens.




0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus