Departe de a fi un simplu slideshow cu sanctuarele naturii, departe și de a avea o prezentare clișeu demnă de manualele de științele naturii din clasele primare, România sălbatică surprinde detaliile vieții neperturbate / cât mai puțin perturbate antropologic. Vocea care ne poartă prin fauna / flora țării noastre timp de 2 ore este a actorului Adrian Titieni, iar textul pare a fi fost construit după o selecție atentă de secvențe / imagini care să contextualizeze și să narativizeze totul. Părțile care prezintă împerecherea viețuitoarelor - de pildă - și nu doar ele, au parte de o observare atentă și cu enorm de mult potențial comic.
Cred că aici apare unul dintre marile plusuri ale documentarului - România sălbatică nu e centrat pe o prezentare statistico-științifico-laborioasă. Decodificarea se produce imediat, în sală, pe parcurs. Mai mult, prezentarea e puternic orientată în a readuce aminte oamenilor că țara noastră are o biodiversitate copleșitoare, frumoasă și demnă a fi cunoscută pe plan internațional. Nu există o dimensiune politică, nici măcar când vine vorba de rezervațiile zimbrilor pe cale de dispariție din Vânători Neamț. Îndemnurile de a conserva sunt calde, naturale, deloc belicoase în esența lor, documentarul te poartă plutind peste toate, fără să te atace în vreun fel. Iar ca manifest, e - poate - unul dintre cele mai plăcute din punct de vedere audio-vizual. Documentarul te lasă pe tine să alegi cum te raportezi la el, să alegi cât investești și chiar ce te face să simți. Poate fi privit de plăcere, cu fascinația ludică a unui copil care vede două ore din posibil cea mai tare experiență, care transcende powerpointurile obosite de la ora de bio dintr-a șasea (botanică). Poate fi privit cu îngrijorarea unui activist de mediu, cu nostalgia unui străbun, cu dorința de a râde și a te bucura, cu dorința de a plânge și de a schimba ceva. Documentarul e versatil într-o cheie neutră, dar care are potențialul de a deschide ușile tuturor acestor stări. Există un echilibru între informație și comic și o simetrie între rezervații pe parcursul prezentării, într-o coerență a detaliilor impresionante.
Tranzițiile dintre anotimpuri sunt fascinante, tot așa cum se schimbă arealul, cu câte o imagine de ansamblu. Iar partea cea mai bună e că tot ceea ce a fost filmat a fost văzut pe parcursul a 10 ani. Nu au existat scurtături sau template-uri de imagine, iar acesta e semnul clar că documentarul nu minte publicul - poate avem chiar aici motivul premiului obținut în cadrul TIFF.
Cu toate că avem o predilecție pentru aprecierea varietății de frumusețe, fie că vorbim de faună, fie de floră, nu putem nega și dimensiunea sumbră, tenebroasă a sălbăticiei, pe care o regăsim sintetizată în secvențe precum cele care explică comportamentul de cainism în cuiburile șoimilor, în rândul puilor - supraviețuirea celui mai puternic prin uciderea celui mai slab. Aici documentarul coboară din înaltul maiestuos al peisajelor de dinainte în dedesubturile ecosistemului, scăpând din sfera-clișeu a unei posibile idealizări și îmbrățișând dihotomia naturii.
România sălbatică e rețeta documentarului echilibrat care te ține în scaun pe tot parcursul lui, transparent și sincer, la pachet cu toată munca din spatele lui, un roller-coaster de oniric și real, cu un potențiometru intern reglabil de către fiecare spectator în parte pe care scrie "mitizat / demitizat".
Dacă fascinația produsă de documentar se întâlnește cu dorința de cunoaștere a fiecăruia și naște întrebări, sunt două căi de urmat. Prima ar fi a se revedea documentarul cu următoarea ocazie, tot în cinema. A doua - trebuie spus - există și un site al României Sălbatice, care structurează rezervațiile prezentate și vine cu orice informație posibilă despre ele, cu o interfață incredibilă. Eu le voi urma pe amândouă cu siguranță.