Reveria erotică şi optimistă a poveştilor arabe - Il fiore delle mille e una notte / Arabian Nights / Floarea celor o mie de nopţi la Bucharest Fashion Film Festival, 2021

Parte a trilogiei vieţii, alături de Il Decameron / Decameronul (1971) şi I racconti di Canterbury / Poveştile din Canterbury (1972), această penultimă peliculă realizată de Pier Paolo Pasolini, în 1974, invită privitorul într-o călătorie exotică şi senzuală deopotrivă.

Exotismul provine, bineînţeles, atît din atmosfera aproape onirică, din costumele remarcabile, cât şi din locurile în care filmul a fost turnat. În treacăt fie spus, la aproape jumătate de secol după terminarea acestui film, majoritatea locurilor unde s-au realizat filmările au fost chinuite de confruntări armate. Astfel, reveria pasoliniană este cu atît mai exotică cu cît păstrează o imagine idealizată şi pacifistă a acelor locuri, chiar dacă deformată de orientalism, aflată în contrast cu distrugerile şi nenorocirile ulterioare.
  
Filmul înşiruie poveşti de iubire incredibile, dar şi trădări sau ridicări pe scara socială caracteristice ecranizării unui gen literar care alege deliberat să nu se plece în faţa evidenţelor realităţii. Modul în care sunt prezentate păţaniile protagoniştilor este şi el unul exotic. Unitatea naraţiunii, filmul fiind compus dintr-o povestire-ramă şi o serie întreagă de povestiri încastrate, care, cel puţin la prima vedere, nu au altă justificare decît plăcerea povestirii. Toate sunt centrate pe erotism, surprins în multiple ipostaze. Lipsa de coerenţă cauzală reprezintă, aşadar, o altă însuşire definitorie a filmului, şi se adaugă onirismului creat de locuri şi costume.

Personajul feminin principal din naraţiunea-cadru este Zumurrud (Ines Pellegrini), o sclavă ce îşi găseşte iubirea, este răpită de bandiţi şi dusă în deşert doar pentru ca în final să ajungă rege, dar care îşi păstrează dragostea pentru Nur-e-Din, alesul inimii ei (Franco Merli), stăpînul pe care avusese privilegiul să şi-l aleagă iniţial.

În opoziţie, într-unul din medalioanele narative, ni se prezintă povestea Azizei (Tessa Bouché) şi a logodnicului şi verişorului ei Aziz (Giovanni "Ninetto" Davoli), un tînăr prostuţ şi infidel, care nu ştie să aprecieze dragostea sinceră şi profundă a verişoarei sale. Într-un amestec răutăcios de ficţiune şi dramă personală, Pier Paolo Pasolini se răzbună pe Davoli (care îl părăsise după o pasionantă relaţie homosexuală pentru a se căsători cu o femeie), nu doar prin faptul că îi filmează organele genitale, dar şi castrîndu-i personajul.

Totuşi, un detaliu important: muzica, semnată de marele Enio Morricone, nu acceptă să urmeze povestea şi imaginile. Mai precis, ea rămîne simfonică, în tradiţie europeană, spre deosebire de cea compusă pentru celelalte două filme ale lui Pasolini din trilogia vieţii. Astfel, în Il Decameron / Decameronul, Morricone utilizează cîntece napolitane, iar în I racconti di Canterbury / Poveştile din Canterbury sunt inserate cîntece populare de petrecere din insulele britanice.

Astfel, tema urmărită constant de Pier Paolo Pasolini pare să fie inconsecvenţa destinului uman. Niciun personaj nu are parte de o viaţă simplă, previzibilă, burgheză - alegere ce cadrează cu preferinţele politice de stînga ale cineastului.

Pasolini îşi prinde eroii şi anti-eroii într-un vîrtej de întîmplări pe cît de improbabile, pe atît de savuroase şi de fascinante. Statusul social se transformă din clipă în clipă, căci roata socială pare să se învîrtă scăpată de sub control, dar tinzînd să împartă, într-un final mult aşteptat, dreptatea.

Într-un final, dincolo de caleidoscopul iraţional al poveştilor individuale, suntem invitaţi să depăşim mesajele de neînţeles ale păţaniilor individului pentru a accede la un inconştient sau adevăr general uman. Sau, aşa cum ne atenţionează chiar motto-ul filmului: "Adevărul nu poate fi găsit într-un singur vis, ci în multe vise".