La puţin timp dupa ce am menţionat tema "vrăjitoarelor" persecutate în cronica mea pentru Lux Æterna şi The Human Voice, inspiraţia selecţionerilor festivalului Bucharest Fashion Film Festival 2021 mi-a adus în faţa ochilor drama istorică din 1971 a polonezului Walerian Borowczyk, Blanche. Filmul spune povestea protagonistei cu acelaşi nume, tânăra soţie a unui stăpân de castel din secolul al XII-lea, ce îi face involuntar pe toţi bărbaţii din jur să se îndrăgostească nebuneşte de ea, inclusiv pe fiul ei vitreg, pe regele regatului şi pe pajul acestuia. Blanche este, cu toate acestea, o fiinţă pură şi inocentă - fapt sugerat, în mod cam prea ostentativ, şi de numele ei (albă în limba franceză) -, dar asta nu o împiedică să intre fără vreo vină în conflicte, prinsă la mijloc ca un porumbel în cuşcă.
De altfel, această paralelă este realizată încă din primele minute ale filmului. Un cadru de ansamblu deschide pelicula, dezvăluind castelul de piatră care o îngrădeşte pe protagonistă. Apoi sunt alternate în generic imagini cu porumbelul coliliu, animalul din camera lui Blanche, aflat între barele metalice ce îl limitează, şi cu frageda şi frumoasa soţie, ale cărei bijuterii trimit instant la infama colivie. Metafora devine şi mai evidentă odată ce singurul alt personaj feminin îşi exprimă îngrijorarea cu privire la sănătatea mintală a tinerei, bănuind situaţia în care se află: "Trebuie să te simţi ca o pasăre întemniţată în castelul ăsta sumbru." Cu toate acestea, Blanche nu este singurul personaj care se simte închis în cuşcă. Încadrarea regelui, a fiului vitreg şi a pajului în dreptunghiuri precum rama de la pat sau geamul arată filmic tensiunea care îi macină, potenţată pe alocuri de folosirea prim-planurilor.
Alura lirică a filmului, atmosfera feerică şi personajele de basm îşi găsesc rădăcinile în poezia Mazepa a lui Juliusz Slowacki, din care Borowczyk se inspiră ca să creeze scenariul pentru Blanche, această tragedie shakespeariană care va contribui major la frustrarea audienţei prin lungirea nejustificată a firului narativ. Muzica menestrelilor este considerată a fi o premieră pentru vremea la care a fost făcut filmul, întrucât a fost unul din primele filme care să folosească muzică tipică perioadei pe care o descrie. Din punct de vedere estetic, lungmetrajul surprinde prin atenţia la detaliile decorului, iar cromatica predominantă variază între verde - culoarea vieţii şi a crudităţii - şi gri - specific fadului, morbidului. Inclusiv vestimentaţia protagonistei este aleasă simbolic de către Piet Bolscher, rochia ei fiind albă în debutul filmului, reflectându-i inocenţa, şi transformându-se într-un gri închis până la finalul naraţiunii, asemeni imaginii pătate pe care ajunge să o aibă în ochii soţului său.
Conflictul interior al lui Blanche este redat veridic de actriţa Ligia Branice (soţie a regizorului), iar paranoia naivă a stăpânului este jucată în cheie realistă de controversatul Michael Simon, aflat la unul din ultimele sale roluri. Interpretarea actorilor este de asemenea un atu al acestui film, compensând absurditatea de pe alocuri a scenariului şi dialogurilor, realizate parcă în aşa fel încât să lungească tragedia, firul narativ al acţiunii şi conflictul care ar fi putut avea o rezolvare atât de simplă dacă personajele pur şi simplu comunicau mai eficient unele cu celelalte - cum ar fi fost dacă Blanche şi-ar fi menţinut poziţia şi ar fi mărturisit scurt şi la obiect că este nevinovată, prezentând apoi adevărul? Dar probabil cuvântul femeilor nu valora mai mult decât salamul de la micul dejun la vremea respectivă, prin anii 1200, aşadar este de înţeles această ezitare a protagonistei de a-şi clama cu fermitate inocenţa.
Totuşi, sunt surprinsă de abordarea francezilor din anii 1970 în ce priveşte luptele şi efectele speciale. Coincidenţa a făcut să văd în ultima vreme multe filme de, după sau cu artişti francezi, iar o constantă care mi-a rămas în minte pentru cele mai vechi (cu o zi înainte de a vedea Blanche am urmărit Jandarmul şi extratereştrii al lui Jean Girault, din 1979) este ridicolul scenelor de duel sau al celor în care se folosesc efectele speciale. Să comparăm aceste două filme cu cele de la Hollywood-ul din vremea respectivă nu ar fi cinstit, având în vedere că deja în acel deceniu începeau să apară blockbuster-ele americane. Însă şi The Mark of Zorro din 1920 conţine scene de luptă mai realiste decât cele din filmele franceze apărute jumătate de secol mai târziu. Iar duelul pe viaţă şi pe moarte dintre fiul vitreg al lui Blanche şi Bartolomeu, pajul regelui, nu este cu nimic mai diferit, părând o scenetă regizată de elevi pentru festivitatea şcolii.
În ciuda acestui fapt şi a volumului excesiv de dramatic, Blanche poate fi un film plăcut de urmărit într-o seară de festival, care te transpune în cinematografia franceză / poloneză din urmă cu 50 de ani şi în viaţa nobililor francezi din urmă cu 800 de ani. O dublă lecţie poetică de istorie, ale cărei clişee pot fi trecute cu vederea în contextul evoluţiei şi curgerii timpului.