octombrie 2021
Babardeală cu bucluc sau porno balamuc
Al 59-lea Festival de Film New Yorkez de la Lincoln Center, 2021, prezintă ultimul film al lui Radu Jude, premiat cu Ursul de Aur la Festivalul Internațional de Film de la Berlin. Ȋn sala Alice Tully Hall, spectatorii - deloc puțini! - temeinic vaccinați, cu acte în regulă, așteaptă frenetic noile extravaganțe ale regizorului în originala sa producție Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Un titlu la fel de incitant în ambele limbi în care se derulează (Bad Luck Banging or Loony Porn) - chiar dacă poezia rom-turcită integrată în meandrele limbii autohtone se pierde - ne pune direct și prea explicit în temă. De altfel, cuvintele turcit-arhaizante ale limbii par să aibă o rezonanță specială printre preferințele auctoriale (vezi filmul Aferim!, premiat cu Ursul de argint la Berlin).

După un scurt jurnal ce trece în revistă - în imagini - programul festivalului, un prolog năprasnic te pleznește fără menajamente din primele clipe: un prim plan pregnant deschide o scenă porno într-un ritm delirant cu ingredientele (probabil! cel puțin ca intenție) unui video profesionist al genului. După acest prolog deopotrivă surprinzător și tulburător, pelicula se continuă cu trei secțiuni distincte, anunțate fiecare livresc de câte o pagină - ca la filmul mut - ce descrie succint sub forma unui subtitlu cu ce se ocupă fiecare parte. Complet diferite ca realizare estetică, construcție și demers narativ, ele se leagă printr-un spațiu de idei ce se dezbat de-a lungul peliculei, fără a atinge o rezoluție sau o concluzie. Se vehiculează probleme actuale: rasism, libertate sexuală, religie, moralitate prost înțeleasă, oportunism, educația sexuală în școli. Secțiunile sunt puse în imagine într-o structură alambicată cu elemente de comedie, satiră, caricatură socio-moralistă sau de eseu vizual al problemelor actuale, pornind de la o întâmplare reală, moral reprobabilă sau nu tocmai? (un video porno rătăcit prin meandrele internetului ce are ca protagonistă un cadru didactic).

Filmul se susține imagistic prin vivacitate și compoziție. Mesajul e echivoc și subțire. Așa cum declară autorul într-un interviu: "consider all of my films to be essentially honest comedies" - filmele lui Radu Jude trebuie înțelese ca comedii oneste. Regizorul se derogă de orice manifest ce-ar vrea să elucideze sensul sau poziția creației sale. Viața este așa cum este și e mai sănătos s-o luăm ca atare - râsul e contagios și benefic. Un mod onest de a privi viața, dar nu de a o interpreta și a o înțelege. Frumosul și spectaculosul ne subjugă și intrigă, însă numai spiritul ne îmbogățește.

Grotescul devine instrument estetic, cu cerneală și fonte diferite de-a lungul celor trei secțiuni: grotescul obscen, grotescul urban și grotescul teatral, carnavalesc se salută circumstanțial și nedecis dar le leagă acea incontestabilă efervescență și delir al imaginii.

În scena porno a prologului, femeia poartă o perucă roz - semn al camuflajului sau al travesti-ului (unul spiritual!) , iar bărbatul este prezent doar prin simbolul său falic - ce pare să aresteze pe alocuri tot cadrul - la treabă, ca o mașinărie infernală ce captează metonimic imaginea. Nu-i vedem chipul, îi auzim doar vocea. Dialogul cuplului, desfășurat la maxim de decibeli, este aproape neinteligibil, probabil pentru a sugera că este vorba de o înregistrare proastă, dar îl traducem în aspectele lui esențiale în banda de titrare. În consens deplin cu imaginea, el nu trădează nimic din relația de cuplu dincolo de mecanica obscenă a exercițiului sexual. Relația se - vag - elucidează într-un târziu abia în ultima secțiune, pe parcursul unei ședințe cu părinții ce are loc la "prestigioasa" școală Nichifor Crainic din București (numele unei personalității pro-fasciste, anti-semite, creștin teologice și profund comuniste - adică de toate pentru toți - integrează global și comprehensiv culoarea compozită a adunării ) la care protagonista funcționează ca profesoară de istorie, pe deplin apreciată, cu rezultate remarcabile.

Primul capitol urmărește itinerariul parcă fără noimă și sfârșit al eroinei Emilia Cilibiu - în interpretarea interiorizată și elaborată a Katiei Pascariu - prin cartierele și străzile Bucureștiului. El se finalizează într-un apartament de bloc populat de tot felul de personaje ciudate, pe un balcon unde eroina se confruntă amiabil cu o femeie - directoarea școlii. Discuția urmărește înregistrarea video prezentată în prolog ce se va fi scăpat pe net-ul public din rețelele rezervate adulților - la îndemâna elevilor Emiliei. Care este intenția acestei înregistrări rămâne un mister al acestui demers, ce nu se vrea deloc descifrat, ridicând în felul acesta false probleme în jurul ideii de invadare a intimității, a supervizării accesului tinerilor la internet, a exacerbării necontrolate a rețelelor sociale. Periplul pe străzile Bucureștiului este poate un drum inițiatic către interiorul psihiei eroinei și în același timp un drum către eșafod în care tarele sunt proiectate în exterior. Incursiunea urmărește mizeria, impolitețea, lipsa de disciplină și vulgaritatea unei lumi pestrițe cu iz de metropolă. Imagini emblematice ale clădirilor vechi și frumoase - cu aluzia că acest oraș a cunoscut cândva timpuri mai bune - amestecate cu străzile aglomerate și gălăgioase, cu carosabile înțesate de mașini se confruntă în percepția eroinei ce apostrofează un șofer ce obturează complet spațiul dedicat pietonilor, alegându-se cu înjurături și aprecieri înjositoare. Scena este un preludiu pentru ședința inchizitorială și pandemic - mascată din ultima secțiune, desfășurată în curtea școlii. Profesoara de istorie este tratată în același mod vulgar și abominabil de haita de părinți gata s-o devoreze cu acuzații stereotipe exprimate în sintagme patriotarde și ortodox creștine. Strada devine o oglindă care o tulbură, o intrigă și o enervează. Ochiul camerei este ochiul întors spre interior al eroinei. Un imago mundi ce corespunde unui eu tulburat ce alege să se apere, să protesteze, în loc să (se) absolve. Asistăm la un spectacol ciné-verité al străzii în care mai toată lumea ce intră - din întâmplare - în colimatorul camerei, înjură, apostrofează, se revoltă. O lume într-o agitație browniană, lipsită total de empatie. Camera se mișcă semnificativ din perspectiva străzii pe retina eroinei care observă cu un ochi autoscopic spectacolul lumii - aceeași privire sau expresie resemnat-contrariată cu care-și sfidează, în secțiunea finală, judecătorii.

Al doilea segment al peliculei înlocuiește șarja imagistică a străzii - ce anunță o lume prolixă de o calitate îndoielnică - cu un colaj de medalioane format din fotografii, citate, clipuri ce urmăresc același spațiu de idei într-o dimensiune anecdotică - de la reclamă, banc sau vorbe de duh, până la aserțiuni enciclopedice sau statistici lingvistice. Adevărul și minciuna istorică, trecutul și prezentul stau alături, nediferențiate, în imagini emblematice și contradictorii, semn că lumea nu s-a schimbat în mod esențial.

În sfârșit, ultimul capitol e structural mai complex decât celelalte - ca punct culminant al demersului. Spre deosebire de primele două, se individualizează personaje tipologice al căror rechizitoriu se înscrie în linia comic-absurdă doar pentru a marca sau a personifica viciile societale la modă: rasismul, anti-semitismul, sexismul, feminismul, naționalismul - în numele căruia se conjugă toate. Un cadru teatral ca compoziție, recuzită, plasare centrată și fixă în imagine, susținut de un colorat comic de limbaj și situație, aduce o instanță de părinți furioși și îngrijorați pentru pervertirea odraslelor în timpul orelor de istorie. Judecătorul întruchipat de doamna directoare, prezidează din picioare adunarea și se vrea imparțial, prea-mărind realizările și virtuțile cognitive și pedagogice ale condamnatei, ca un Pilat ce nu împilează, dar nici nu intervine în deslușirea sentinței. Un tânăr pilot cu un profil vădit arian de ofițer SS, un puritan obtuz - modelul republican conservator - pare cel mai atroce acuzator, dar nici el nu o întrece în virulență pe mama ipocriziei, ce în final se dovedește că aduce plocoane profesorilor pentru a crește notele "loazei" de fiu - singura care incită la violență, atacând fizic profesoara. Alte personaje sunt notabile: militarul în rezervă cu efuziuni patriotice, preotul rezervat, mama profund îngrijorată debitând fraze stereotipe cu conținut etic, părintele împăciuitor cu înclinații filozofic-psihologice, bunicul ce reprezintă deopotrivă un fiu și un nepot - dar cu un singur drept! de vot - , în sfârșit, domnul distins ce-i întinde Emiliei un buchet de flori, după ce este expulzată grațios de la catedră. Gratuitatea dezbaterilor crește prin câteva incursiuni în filozofie și istoria culturii, mai cu seamă susținute doct de Emilia, vizavi de acuzațiile părinților fără legătură cu istoria de față. Moralitatea se impune ca o chestiune delicată ce-și pierde consistența într-o societate a extremelor, vulgarizată, în care reperele se pierd în haosul general. Fiecare vorbește în limba lui de lemn, îndoctrinarea în masă funcționează după modele culturale, anunțând un juriu amorf și confuz incapabil să vină cu o decizie. Ideea e implementată estetic de Radu Jude într-o formulă Rashomon-ică (Akira Kurosawa). Ni se oferă trei variante ale verdictului. Profesoara este absolvită - voturile ies în favoarea ei -, arta - fie ea și porno - învinge morala. Dar verdictul nu se prea susține, pentru că inculpata este atacată frontal de mama ultragiată care "dă șpagă" la profesori și se încinge o luptă acerbă al cărei deznodământ rămâne în suspans. A doua variantă este inerent opusul celei dintâi, profesoara este dată afară de la catedră, în timp ce primește ceremonios și omagial un splendid buchet de flori. În sfârșit, în ultima opțiune - ce ar putea corespunde variantei spiritualiste din Rashomon - când stafia victimei este invocată de un șaman spre a da mărturie- Radu Jude se dezlănțuie cu aceeași dezinhibiție din prolog, lăsând psihia furioasă a protagonistei să ne atace prin imagine. Și bineînțeles instrumentele sunt aceleași din prolog. Eroina își reia peruca roz și se metamorfozează într-o erinie-amazoană a cărei invincibilă armă (falusul enorm al soțului) ocupă încă o dată prim-planele ecranului, instituind noua ordine în lume - "regulând" pe rând tot juriul cu puterea sa sado-legiuitoare. Oare această viziune psiho-ficțională se vrea opțiunea comic onestă a creatorului? Scena animată de o vrie și frenezie hipersexuală e construită cu ingredientele unui cartoon, în care personajele reale devin caricaturi sau fantoșe ale condiției lor. Măștile pandemice, brăzdate de inscripții și desene pe alocuri obscene sunt exacerbate sau deformate în imagine cu efectul unui grotesc carnavalesc ca în tablourile lui Ensor. Ca un păianjen uriaș, Emilia aruncă o plasă paralizantă peste masa de acuzatori ce își vor primi pe rând pedeapsa de la falusul atot-neiertător. Scena aduce ideatic același agresiv absurd fantasmagoric - aici și deșănțat - emanat de reveriile eroului din Billy Liar (superbul film - free cinema - al lui John Schlesinger).

Această abordare a liberului arbitru din ultima secțiune vorbește despre relativitatea sistemelor și a adevărului însuși, atât că povestea relatată nu se susține îndeajuns ca temei pentru dezbaterile socio-filozofice propuse de acest demers. Ne consolăm cu ideea că nu există moralitate în artă sau că arta este morală prin definiție. Doar că gratuitatea imoralului n-ar trebui să figureze în atenția artei. Ideea de profesor ca model, de autoritate morală, de spirit exemplar să se fi topit în neant? Este acesta mersul inerent al societății? Pentru că scenariul nu elucidează defulările sexuale exhibiționiste - publicate pe net de către cine și de ce? - ale eroinei, violarea intimității pe care ea o acuză sună mai mult ca un auto-viol sau o inacceptabilă neglijență. Putem persifla dacismele, umbra lui Ștefan cel Mare, naționalismul când devin excesive sau ridicol, condamna rasismul, sexismul, promova libertatea sexuală, dar oare ne putem ucide reperele și modelele culturale? Și dacă da, cu ce le înlocuim?

E ora 6 dimineața în România și Radu Jude apare proaspăt în imaginea Zoom, îndată ce genericul s-a derulat până la capăt. Urmează un interviu cu amfitrionul festivalului. Întrebările din auditoriu primesc răspunsurile așteptate, artistul rămâne un observator "onest" al comediei umane, jucată într-o limbă vulgară. O lume cosmopolită, sufocantă, agitată, ipocrită și isterică. Se discută imaginea Bucureștiului înțesat cu reclame în limba engleză și mașini care ocupă carosabilul. Radu Jude vorbește despre poetica filmului, făcând incursiuni în istoria cinematografiei, despre modul în care acest proiect a luat ființă și a fost finanțat și acceptat, după șase ani de la scrierea scenariului, despre intenția sa de-a adopta noi formule estetice sau tehnici de compoziție, exemplificate cu producția de față.

Un proiect îndrăzneț, dezinhibat, aparte, care iese și din tiparele cinematografiei experimentale lipsindu-i inovația mijloacelor estetice, care intrigă prin tematica abordată și prin sensul echivoc al dezbaterilor extrapolate tendențios și șarjat la cotidian.



Regia: Radu Jude Cu: Katia Pascariu, Claudia Ieremia, Olimpia Mălai, Nicodim Ungureanu, Alexandru Potocean, Andi Vasluianu, Alex Bogdan, Ilinca Manolache, Dana Voicu, Axinte, Adrian Enache, Ilinca Hărnuţ

0 comentarii

În programul cultural

Cinemax
09.12.2022 "00,50 (vineri spre sîmbătă)"

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus