octombrie 2021
Babardeală cu bucluc sau porno balamuc
Al 59-lea Festival de Film New Yorkez de la Lincoln Center, 2021, prezintă ultimul film al lui Radu Jude, premiat cu Ursul de Aur la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin. Ȋn sala Alice Tully Hall, spectatorii - deloc puţini! - temeinic vaccinaţi, cu acte în regulă, aşteaptă frenetic noile extravaganţe ale regizorului în originala sa producţie Babardeală cu bucluc sau porno balamuc. Un titlu la fel de incitant în ambele limbi în care se derulează (Bad Luck Banging or Loony Porn) - chiar dacă poezia rom-turcită integrată în meandrele limbii autohtone se pierde - ne pune direct şi prea explicit în temă. De altfel, cuvintele turcit-arhaizante ale limbii par să aibă o rezonanţă specială printre preferinţele auctoriale (vezi filmul Aferim!, premiat cu Ursul de argint la Berlin).

După un scurt jurnal ce trece în revistă - în imagini - programul festivalului, un prolog năprasnic te plezneşte fără menajamente din primele clipe: un prim plan pregnant deschide o scenă porno într-un ritm delirant cu ingredientele (probabil! cel puţin ca intenţie) unui video profesionist al genului. După acest prolog deopotrivă surprinzător şi tulburător, pelicula se continuă cu trei secţiuni distincte, anunţate fiecare livresc de câte o pagină - ca la filmul mut - ce descrie succint sub forma unui subtitlu cu ce se ocupă fiecare parte. Complet diferite ca realizare estetică, construcţie şi demers narativ, ele se leagă printr-un spaţiu de idei ce se dezbat de-a lungul peliculei, fără a atinge o rezoluţie sau o concluzie. Se vehiculează probleme actuale: rasism, libertate sexuală, religie, moralitate prost înţeleasă, oportunism, educaţia sexuală în şcoli. Secţiunile sunt puse în imagine într-o structură alambicată cu elemente de comedie, satiră, caricatură socio-moralistă sau de eseu vizual al problemelor actuale, pornind de la o întâmplare reală, moral reprobabilă sau nu tocmai? (un video porno rătăcit prin meandrele internetului ce are ca protagonistă un cadru didactic).

Filmul se susţine imagistic prin vivacitate şi compoziţie. Mesajul e echivoc şi subţire. Aşa cum declară autorul într-un interviu: "consider all of my films to be essentially honest comedies" - filmele lui Radu Jude trebuie înţelese ca comedii oneste. Regizorul se derogă de orice manifest ce-ar vrea să elucideze sensul sau poziţia creaţiei sale. Viaţa este aşa cum este şi e mai sănătos s-o luăm ca atare - râsul e contagios şi benefic. Un mod onest de a privi viaţa, dar nu de a o interpreta şi a o înţelege. Frumosul şi spectaculosul ne subjugă şi intrigă, însă numai spiritul ne îmbogăţeşte.

Grotescul devine instrument estetic, cu cerneală şi fonte diferite de-a lungul celor trei secţiuni: grotescul obscen, grotescul urban şi grotescul teatral, carnavalesc se salută circumstanţial şi nedecis dar le leagă acea incontestabilă efervescenţă şi delir al imaginii.

În scena porno a prologului, femeia poartă o perucă roz - semn al camuflajului sau al travesti-ului (unul spiritual!) , iar bărbatul este prezent doar prin simbolul său falic - ce pare să aresteze pe alocuri tot cadrul - la treabă, ca o maşinărie infernală ce captează metonimic imaginea. Nu-i vedem chipul, îi auzim doar vocea. Dialogul cuplului, desfăşurat la maxim de decibeli, este aproape neinteligibil, probabil pentru a sugera că este vorba de o înregistrare proastă, dar îl traducem în aspectele lui esenţiale în banda de titrare. În consens deplin cu imaginea, el nu trădează nimic din relaţia de cuplu dincolo de mecanica obscenă a exerciţiului sexual. Relaţia se - vag - elucidează într-un târziu abia în ultima secţiune, pe parcursul unei şedinţe cu părinţii ce are loc la "prestigioasa" şcoală Nichifor Crainic din Bucureşti (numele unei personalităţii pro-fasciste, anti-semite, creştin teologice şi profund comuniste - adică de toate pentru toţi - integrează global şi comprehensiv culoarea compozită a adunării ) la care protagonista funcţionează ca profesoară de istorie, pe deplin apreciată, cu rezultate remarcabile.

Primul capitol urmăreşte itinerariul parcă fără noimă şi sfârşit al eroinei Emilia Cilibiu - în interpretarea interiorizată şi elaborată a Katiei Pascariu - prin cartierele şi străzile Bucureştiului. El se finalizează într-un apartament de bloc populat de tot felul de personaje ciudate, pe un balcon unde eroina se confruntă amiabil cu o femeie - directoarea şcolii. Discuţia urmăreşte înregistrarea video prezentată în prolog ce se va fi scăpat pe net-ul public din reţelele rezervate adulţilor - la îndemâna elevilor Emiliei. Care este intenţia acestei înregistrări rămâne un mister al acestui demers, ce nu se vrea deloc descifrat, ridicând în felul acesta false probleme în jurul ideii de invadare a intimităţii, a supervizării accesului tinerilor la internet, a exacerbării necontrolate a reţelelor sociale. Periplul pe străzile Bucureştiului este poate un drum iniţiatic către interiorul psihiei eroinei şi în acelaşi timp un drum către eşafod în care tarele sunt proiectate în exterior. Incursiunea urmăreşte mizeria, impoliteţea, lipsa de disciplină şi vulgaritatea unei lumi pestriţe cu iz de metropolă. Imagini emblematice ale clădirilor vechi şi frumoase - cu aluzia că acest oraş a cunoscut cândva timpuri mai bune - amestecate cu străzile aglomerate şi gălăgioase, cu carosabile înţesate de maşini se confruntă în percepţia eroinei ce apostrofează un şofer ce obturează complet spaţiul dedicat pietonilor, alegându-se cu înjurături şi aprecieri înjositoare. Scena este un preludiu pentru şedinţa inchizitorială şi pandemic - mascată din ultima secţiune, desfăşurată în curtea şcolii. Profesoara de istorie este tratată în acelaşi mod vulgar şi abominabil de haita de părinţi gata s-o devoreze cu acuzaţii stereotipe exprimate în sintagme patriotarde şi ortodox creştine. Strada devine o oglindă care o tulbură, o intrigă şi o enervează. Ochiul camerei este ochiul întors spre interior al eroinei. Un imago mundi ce corespunde unui eu tulburat ce alege să se apere, să protesteze, în loc să (se) absolve. Asistăm la un spectacol ciné-verité al străzii în care mai toată lumea ce intră - din întâmplare - în colimatorul camerei, înjură, apostrofează, se revoltă. O lume într-o agitaţie browniană, lipsită total de empatie. Camera se mişcă semnificativ din perspectiva străzii pe retina eroinei care observă cu un ochi autoscopic spectacolul lumii - aceeaşi privire sau expresie resemnat-contrariată cu care-şi sfidează, în secţiunea finală, judecătorii.

Al doilea segment al peliculei înlocuieşte şarja imagistică a străzii - ce anunţă o lume prolixă de o calitate îndoielnică - cu un colaj de medalioane format din fotografii, citate, clipuri ce urmăresc acelaşi spaţiu de idei într-o dimensiune anecdotică - de la reclamă, banc sau vorbe de duh, până la aserţiuni enciclopedice sau statistici lingvistice. Adevărul şi minciuna istorică, trecutul şi prezentul stau alături, nediferenţiate, în imagini emblematice şi contradictorii, semn că lumea nu s-a schimbat în mod esenţial.

În sfârşit, ultimul capitol e structural mai complex decât celelalte - ca punct culminant al demersului. Spre deosebire de primele două, se individualizează personaje tipologice al căror rechizitoriu se înscrie în linia comic-absurdă doar pentru a marca sau a personifica viciile societale la modă: rasismul, anti-semitismul, sexismul, feminismul, naţionalismul - în numele căruia se conjugă toate. Un cadru teatral ca compoziţie, recuzită, plasare centrată şi fixă în imagine, susţinut de un colorat comic de limbaj şi situaţie, aduce o instanţă de părinţi furioşi şi îngrijoraţi pentru pervertirea odraslelor în timpul orelor de istorie. Judecătorul întruchipat de doamna directoare, prezidează din picioare adunarea şi se vrea imparţial, prea-mărind realizările şi virtuţile cognitive şi pedagogice ale condamnatei, ca un Pilat ce nu împilează, dar nici nu intervine în desluşirea sentinţei. Un tânăr pilot cu un profil vădit arian de ofiţer SS, un puritan obtuz - modelul republican conservator - pare cel mai atroce acuzator, dar nici el nu o întrece în virulenţă pe mama ipocriziei, ce în final se dovedeşte că aduce plocoane profesorilor pentru a creşte notele "loazei" de fiu - singura care incită la violenţă, atacând fizic profesoara. Alte personaje sunt notabile: militarul în rezervă cu efuziuni patriotice, preotul rezervat, mama profund îngrijorată debitând fraze stereotipe cu conţinut etic, părintele împăciuitor cu înclinaţii filozofic-psihologice, bunicul ce reprezintă deopotrivă un fiu şi un nepot - dar cu un singur drept! de vot - , în sfârşit, domnul distins ce-i întinde Emiliei un buchet de flori, după ce este expulzată graţios de la catedră. Gratuitatea dezbaterilor creşte prin câteva incursiuni în filozofie şi istoria culturii, mai cu seamă susţinute doct de Emilia, vizavi de acuzaţiile părinţilor fără legătură cu istoria de faţă. Moralitatea se impune ca o chestiune delicată ce-şi pierde consistenţa într-o societate a extremelor, vulgarizată, în care reperele se pierd în haosul general. Fiecare vorbeşte în limba lui de lemn, îndoctrinarea în masă funcţionează după modele culturale, anunţând un juriu amorf şi confuz incapabil să vină cu o decizie. Ideea e implementată estetic de Radu Jude într-o formulă Rashomon-ică (Akira Kurosawa). Ni se oferă trei variante ale verdictului. Profesoara este absolvită - voturile ies în favoarea ei -, arta - fie ea şi porno - învinge morala. Dar verdictul nu se prea susţine, pentru că inculpata este atacată frontal de mama ultragiată care "dă şpagă" la profesori şi se încinge o luptă acerbă al cărei deznodământ rămâne în suspans. A doua variantă este inerent opusul celei dintâi, profesoara este dată afară de la catedră, în timp ce primeşte ceremonios şi omagial un splendid buchet de flori. În sfârşit, în ultima opţiune - ce ar putea corespunde variantei spiritualiste din Rashomon - când stafia victimei este invocată de un şaman spre a da mărturie- Radu Jude se dezlănţuie cu aceeaşi dezinhibiţie din prolog, lăsând psihia furioasă a protagonistei să ne atace prin imagine. Şi bineînţeles instrumentele sunt aceleaşi din prolog. Eroina îşi reia peruca roz şi se metamorfozează într-o erinie-amazoană a cărei invincibilă armă (falusul enorm al soţului) ocupă încă o dată prim-planele ecranului, instituind noua ordine în lume - "regulând" pe rând tot juriul cu puterea sa sado-legiuitoare. Oare această viziune psiho-ficţională se vrea opţiunea comic onestă a creatorului? Scena animată de o vrie şi frenezie hipersexuală e construită cu ingredientele unui cartoon, în care personajele reale devin caricaturi sau fantoşe ale condiţiei lor. Măştile pandemice, brăzdate de inscripţii şi desene pe alocuri obscene sunt exacerbate sau deformate în imagine cu efectul unui grotesc carnavalesc ca în tablourile lui Ensor. Ca un păianjen uriaş, Emilia aruncă o plasă paralizantă peste masa de acuzatori ce îşi vor primi pe rând pedeapsa de la falusul atot-neiertător. Scena aduce ideatic acelaşi agresiv absurd fantasmagoric - aici şi deşănţat - emanat de reveriile eroului din Billy Liar (superbul film - free cinema - al lui John Schlesinger).

Această abordare a liberului arbitru din ultima secţiune vorbeşte despre relativitatea sistemelor şi a adevărului însuşi, atât că povestea relatată nu se susţine îndeajuns ca temei pentru dezbaterile socio-filozofice propuse de acest demers. Ne consolăm cu ideea că nu există moralitate în artă sau că arta este morală prin definiţie. Doar că gratuitatea imoralului n-ar trebui să figureze în atenţia artei. Ideea de profesor ca model, de autoritate morală, de spirit exemplar să se fi topit în neant? Este acesta mersul inerent al societăţii? Pentru că scenariul nu elucidează defulările sexuale exhibiţioniste - publicate pe net de către cine şi de ce? - ale eroinei, violarea intimităţii pe care ea o acuză sună mai mult ca un auto-viol sau o inacceptabilă neglijenţă. Putem persifla dacismele, umbra lui Ştefan cel Mare, naţionalismul când devin excesive sau ridicol, condamna rasismul, sexismul, promova libertatea sexuală, dar oare ne putem ucide reperele şi modelele culturale? Şi dacă da, cu ce le înlocuim?

E ora 6 dimineaţa în România şi Radu Jude apare proaspăt în imaginea Zoom, îndată ce genericul s-a derulat până la capăt. Urmează un interviu cu amfitrionul festivalului. Întrebările din auditoriu primesc răspunsurile aşteptate, artistul rămâne un observator "onest" al comediei umane, jucată într-o limbă vulgară. O lume cosmopolită, sufocantă, agitată, ipocrită şi isterică. Se discută imaginea Bucureştiului înţesat cu reclame în limba engleză şi maşini care ocupă carosabilul. Radu Jude vorbeşte despre poetica filmului, făcând incursiuni în istoria cinematografiei, despre modul în care acest proiect a luat fiinţă şi a fost finanţat şi acceptat, după şase ani de la scrierea scenariului, despre intenţia sa de-a adopta noi formule estetice sau tehnici de compoziţie, exemplificate cu producţia de faţă.

Un proiect îndrăzneţ, dezinhibat, aparte, care iese şi din tiparele cinematografiei experimentale lipsindu-i inovaţia mijloacelor estetice, care intrigă prin tematica abordată şi prin sensul echivoc al dezbaterilor extrapolate tendenţios şi şarjat la cotidian.



Regia: Radu Jude Cu: Katia Pascariu, Claudia Ieremia, Olimpia Mălai, Nicodim Ungureanu, Alexandru Potocean, Andi Vasluianu, Alex Bogdan, Ilinca Manolache, Dana Voicu, Axinte, Adrian Enache, Ilinca Hărnuţ

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus