octombrie 2021
Scara
Scara dumnezeiescului urcuș sau Scara raiului este un tratat de mistică bizantină scris de Sf Ioan Scărarul spre sfîrșitul secolului VI. Așa cum sugerează și numele, descrie urcușul spiritual al călugărilor și, prin extensie, al tuturor credincioșilor care aleg calea sfințeniei.

Există și o icoană, des întîlnită, care reprezintă grafic procesul sub forma unei scări fizice care leagă pămîntul de cer. Ajutați de îngeri, pe ea se cațără călugări sau ierarhi (niciodată femei!). Dacă sunt victorioși, ajung pînă sus, unde îi întîmpină de Isus. Dacă însă cad în păcat, se prăbușesc literalmente de pe scară și sunt înghițiți de balaurul ce îi așteaptă dedesubt cu botul larg deschis.

Vlad Păunescu, regizorul și producătorul filmului, preia simbolul urcușului pentru a reconstitui biografia actorului Dragoș Pîslaru împachetată sub numele fictiv de Andrei Avram (Eduard Trifa). Păunescu își declară creația un tribut adus celor cu care a lucrat de-a lungul timpului: "Am trăit și eu și soția mea Oana Păunescu (care semnează costumele filmului) printre actori, regizori, creatori de teatru, film sau artă. Dorința mea a fost să le dedicăm lor acest film. (...) Am ales să spun această poveste pentru că (...) am trăit acele vremuri, alături de oamenii a căror destine am încercat să le transpun acum pe ecran. Cred că este o istorie importantă, care trebuie știută mai ales de tinerii născuți după Revoluție (...)".

Din păcate, ultima afirmație lasă să se întrevadă o supralicitare didactică a cinematografiei. Istoria, dacă e să fie "știută", trebuie învățată riguros din tratatele de specialitate. Acolo sunt, sau ar trebui să fie, prezentați, obiectiv și sistematic, factorii complecși care au modelat societățile umane. În ce privește cinematograful, acesta nu poate decît să ne apropie emoțional de o de o felie subțire a trecutului, și aia în mod fatal prezentată părtinitor de către cineaști. Așa că alegerile creatoare implicate în realizarea unui film deschid larg poarta manipulărilor, fie ele intenționate sau nu.

Iar Scara tocmai asta face: descrie o viață de artist contorsionată de momentele tulburi și violente ale anilor 1989-1990. O face însă exclusiv din perspectiva creatorului sensibil, înzestrat, însă care nu este conectat cu societatea largă, pe care nu o înțelege și nici nu se străduiește să o priceapă. Andrei Avram, protagonistul filmului, rămîne un visător incorigibil, un suflet profund, dar izolat în enclava industriei teatrale și cinematografice. Toți cunoscuții săi sunt artiști: soția este pictor, amanta este actriță, prietenii și mentorii sunt regizorii din teatru. De altfel, stilul declamativ pare adesea că a devenit o a doua natură a lui Andrei Avram, care pare că declamă uneori chiar și atunci cînd vorbește cu soția (Ana Maria Guran).

Încadrată atît de strîns, narațiunea dă senzația că protagonistului "i se întîmplă lucruri". Jucărie a istorie, el nu înțelege și nu poate prevedea nimic din ce se petrece cu el și cu ceilalți. Cadrele de interior predomină în defavoarea planurilor-ansamblu, accentuînd acest fenomen. Apare chiar senzația unui autism artistic. Energia sa creatoare provine nu din conexiunea cu suferințele concrete semenilor și cu atît mai puțin din traumele sau mișcările societății, ci din ruminațiile estetice și metafizice ale creatorului de tip romantic. De altfel, acesta preferă să viziteze asiduu un anticariat, a cărui legătură puternică cu trecutul pare să îl inspire în interpretarea rolurilor sale. Niciodată însă nu este surprins studiind mimica persoanelor vii, a celor cu care se întîlnește în viața de zi cu zi.

Personajele sale sunt chinuite de neliniști puternice, care acționează mai degrabă ca simboluri decît ca personaje rotunde, precum Alioșa Karamazov, Mefistofel din Faust de Goethe sau chiar Horia Sima, Toate aceste personaje sunt înzestrate cu o respirație mistică, dar lipsită de realism.

Contrar așteptărilor din partea unui personaj preocupat de misticism, religia este portretizată deficitar și stereotipic în Scara. Preotul-paroh este un bătrîn blajin (Constantin Codrescu), un Moș Crăciun îmbrăcat în negru, care debitează platitudini onctuoase din cărți vechi. Singura sa reacție de rezistență în fața demolării bisericii este o mimică de surpriză neputincioasă și un murmur neinteligibil.

Clădirea însăși a bisericii este reconstruită digital, conferind o senzație de artificialitate. Atunci cînd aceasta este demolată de autoritățile comuniste, secvența capătă note apocaliptice, în care binele și răul se înfruntă la nivel cosmic: cer întunecat, mugete demonice de buldo-excavatoare și sfinți frumoși care sfîrșesc în ruine.

Așadar, deși afirmă că se adresează unei audiențe tinere, Scara vorbește de fapt unei audiențe mature, care încă mai vede prezența ortodoxă ca opunîndu-se binar propagandei comuniste. Mai mult, protagonistul și, prin extensie, filmul în ansamblu, ignoră atît complexitățile sociale atît de dinainte de Revoluție, cît și transformările morale ale celor 30 de ani de atunci, îngustînd astfel și mai mult adresabilitatea sa.


Regia: Vlad Păunescu Cu: Eduard Trifa, Ana Maria Guran, Ioana Crăciunescu, Voica Oltean, Ada Galeş, Ioana Bugarin, Horaţiu Mălăele, Valentin Teodosiu, Nicodim Ungureanu, Ion Andrei Ionescu, Magda Catone, Dragoş Galgoţiu

0 comentarii

În programul cultural

Cinemax 2
30.11.2022 19,10

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus