Ar trebui să ne obișnuim cu faptul că teatrul nou cunoaște și experimentează o apropiere mult mai mare de problemele pe care tindem să le considerăm intrinseci nouă, nu prea mai menajează, atinge niște clape ale fiecăruia și nu e mai niciodată confortabil, dar în asta stă valoarea lui cu adevărat. Teatrul - în avangardismul pe care îl propune, laolaltă cu o mulțime de alte spectacole, N-am văzut nimic -, are convenții tot mai concrete, studiază viața în tenebrele și în firescul ei, trage un semnal de alarmă asupra a ceva ce a fost și este mereu acolo, în noi, dar poate e nevoie să fie văzut din exterior ca să fie înțeles. Nu e un spectacol comod, nu e un spectacol de familie, te lasă plutind după ce îl vezi, plângi, te întrebi de ce plângi, e o descărcare naturală și benefică. E real. A fost real. S-a simțit real. N-a fost numai despre adolescenții Lexi, Toma, Ami, Marius și Ela, dimpotrivă, spectacolul a fost scris astfel încât să conțină frânturi din conversații pe care sigur le-a avut fiecare dintre noi, cu avalanșa cărora te trezești acum ieșind din subconștient, iar ăsta e semnul clar că textul e nemaipomenit. Cum e, până la urmă, orice lucru care te face să simți, orice te-ar face să simți.
Te gândești automat cum de au acces oamenii la intimitățile tale, pe care tu le credeai atât de bine ascunse. Lăsând la o parte tot studiul din spatele textului, lucrul efectiv cu adolescenți, realitatea e că nu suntem singuri cu lucrurile pe care le simțim - deși nu-s de dorit a se întâmpla nimănui, cel puțin nu în direcții extreme -, iar a fi neînțeles e o barieră care se pune în calea noastră natural, ca mecanism de apărare.
Fiecare personaj vine cu propriul bagaj de probleme / traume, fiecare își justifică acțiunile ascunzându-se în spatele a ceva ce oferă - pe termen scurt - confortul de a nu-și asuma responsabilitatea. Nu e o surpriză că Lexi e personajul pe care este centrat tot mecanismul ăsta funcțional - aparent cea mai neperturbată din grup, cu o mască de fericire ridată, creatoare a unui joc pentru distracție și pentru a fugi puțin câte puțin de realitatea propriilor sentimente, dar care surprinde (sau poate nu), prin contrastul dintre acțiunile ei premergătoare și decizia luată. Toate lucrurile astea converg către ideea simplă că singurul lucru la care ne raportăm vreodată e filtrul personal, sigur însă că influențat de ceilalți. De multe ori există un tact social sau un peer pressure care ne dictează să ne ținem pentru noi (și eventual pentru cei foarte apropiați) vulnerabilitățile. Și de multe ori lucrul ăsta e cât se poate de just, dacă ne-am deschide în fața oricui, ne-am deschide și în fața unora cu potențialul de a nu ne lua vreodată în serios.
Problema apare când nu există deschidere nici față de oamenii pe care îi consideri "prieteni". Nu înseamnă neapărat că e o înțelegere greșită a noțiunii, sau o alegere greșită a persoanelor cu care ne înconjurăm, dar fiecare dintre noi avem un filtru personal, un potențiometru al interacțiunilor, nu atât de matematic, ci calibrat cu felul în care simțim tot ce e în jur, cu optica noastră asupra întregii realități.
Spectacolul N-am văzut nimic naște dihotomia asta între "oamenii sunt acolo" și "oamenii nu sunt acolo". Scenariul pe care se merge e acela că n-ar fi, mai mult, deși fiecare are impresia că este, fiecare este acolo tot pentru sine de fapt. E un lanț vicios al slăbiciunilor în care tot ce pare să se caute e justificarea mai puternică, peste celelalte, a unor acțiuni pentru care se joacă mai degrabă leapșa cu responsabilitatea.
Totul e real, de la vârstele alese până la problemele fiecăruia și dincolo de asta, până la felul în care se tinde spre o comparație a problemelor fiecăruia. Nu e un joc, nimeni nu câștigă nimic, și asta se vede cu atât mai mult cu cât personajul care nu părea să aibă nicio șansă să depășească problemele celorlalți (dat fiind mecanismul de interiorizare) e cel care ajunge cel mai departe, afundându-se într-o aparentă soluție comodă, dar de neales.
Oamenii pleacă de pe poziții emoționale diferite în cursa asta care nu duce nicăieri, cu ritmuri diferite, dar nu singuri. Mereu o să existe cineva acolo să țină pasul cu ei, fie că o credem, fie că nu. Ar fi de dorit să fie părinții într-o primă etapă. De multe ori adolescența aduce mai degrabă o falie între părinți și copii. De pildă, ai mei nu înțeleg depresia și anxietatea, iar în clasa a 6-a, când n-am vorbit luni bune cu nimeni și la un moment dat nici nu m-am mai dus la școală pentru că mă uitam în gol și trecea totul pe lângă mine, au așteptat să treacă de la sine. Deși am avut stări similare și mai recent, mai aproape de vârsta de acum, n-am prea simțit din partea lor că ar lua în serios ideea de anxietate, de exemplu. Nu știu, ba că sunt prea tânăr pentru chestii de-astea, ba că e o supărare de moment și o să treacă în puțin timp. M-am educat eu să-mi treacă. Habar n-am dacă a trecut cu adevărat. Cert e că la vârsta celor din spectacol am avut și eu chestia asta interioară de rupere de ai mei, și n-am mai comunicat cu ei despre lucruri pe care mi se părea că nu le luau în serios. Probabil e o diferență de mentalitate și de raportare la problemă în sine, n-ar trebui să existe o cuantificare, fiecare stimul care dă naștere vreunui gând intruziv e valid. Nu valid că ar trebui asumat și inclus în ființa noastră, valid că nu există ceva de genul "e un motiv stupid în comparație cu".
În fine, totul e o căutare de oameni până la urmă, față de care să poți să simți și să vrei să te deschizi cu totul. Există și oameni nepotriviți pentru asta, e adevărat, dar cu siguranță nimeni nu e singur și până la urmă există un safe-space pentru oricine.
Intro-ul și outro-ul spectacolului conțin titluri reale de știri selectate din presă (și nu sunt singurele) de-a dreptul răvășitoare. Dacă e un lucru care mi-aș dori să fie receptat diferit după spectacolul ăsta (deși am îndoielile mele că ai mei s-ar uita la el) e ideea gestului extrem în sine. Noi nu suntem făcuți să judecăm rațiuni și gesturi, n-ar trebui niciodată să privim cinic ideea de self-harm sau de sinucidere, n-ar trebui să fie un tabu și să leviteze într-o ceață de misticism și utopie. Lucrurile sunt cât se poate de reale. Și ne trezim că N-am văzut nimic.
Noi, ca oameni, suntem făcuți să facem exercițiul ăsta de a fi aici și pentru altcineva decât pentru noi înșine. Tot ce facem vine din rațiunea pură de a ne mai atenua singurătatea. Și-s multe motive să nu fie totul roz întotdeauna, dragostea, trădarea, drogurile, coming out-ul tău făcut de altcineva, sigur, o mulțime. Dar până la urmă spectacolul pornește cu o gașcă de prieteni. Poate nu cea mai solidă structural, dar totuși o gașcă de prieteni. Să ai oameni apropiați lângă tine nu e o utopie. Sau n-ar trebui să fie, în orice caz.