ianuarie 2022
N-am văzut nimic
Spectacolul N-am văzut nimic al tinerei regizoare Mara Oprea, pe textul Andreei Tănase, s-a jucat pe 19 și 20 decembrie 2021 la Teatrul Arte dell'Anima. Cu prezența fizică a spectatorilor, majoritatea adolescenți, lucru extraordinar din punctul meu de vedere, ținând cont că spectacolul este despre și pentru adolescenți. De asta, dar și pentru că mi se confirmă ipoteza că există public în formare pentru teatru, așa că teatrul fizic nu va muri prea curând.

Mai înainte de toate, aș analiza puțin adolescența lato sensu. E un subiect care se pretează la nenumărate tipuri de interpretări și abordări. Perioadă de tranziție către maturitate, tulbure și revelatoare în același timp, care coincide cu etapa marilor descoperiri ale vieții, a visurilor personale, a îndrăznelii și uneori a inconștienței, dar și a cristalizării temerilor, complexelor, a fricii de necunoscut și a derivei existențiale. Este vârsta marilor elanuri, dar și a numeroaselor îndoieli, a căutărilor înfrigurate, a opțiunilor dificile, a nevoii de acceptare și de validare. Adolescența este, de asemenea, perioada marilor încercări: încercarea de integrare într-un grup de persoane de aceeași vârstă sau de vârste apropiate, încercarea de asumare a responsabilităților, încercarea de pliere pe anumite tipare. Iar adolescenții sunt protagoniștii acestei perioade, ei crezându-se totodată protagoniști nu doar în propriul film, ci și în ale tuturor celor din jurul lor.

În acest context, să vorbim despre N-am văzut nimic. Despre cum nu vedem niciodată nimic în ceea ce-i privește pe adolescenți. Despre cum și de ce alegem să facem asta. Spectacolul începe și se termină în oglindă cu titluri reale de știri repetate obsesiv despre adolescenți și tineri care și-au pus capăt zilelor. Cam brutal, nu? Probabil că ar fi, dacă nu ar fi asta realitatea tristă care ne înconjoară. Între intro-ul și outro-ul spectacolului, este o poveste destul de simplă. Un grup de 5 prieteni: Lexi (Daria Pentelie), Toma (Eduard Chimac), Ami (Reka Kovacs), Marius (Vlad Lință) și Ela (Măruca Băiașu). Lexi e vloggeriță și e împreună cu cel mai popular băiat din liceu, Marius. Ela e cea mai bună prietenă a lui Lexi, Ami e sora lui Lexi, iar Toma este prietenul față de care Lexi se poate deschide (aproape) în totalitate. Ei mereu joacă jocuri. Dintre toate, cel mai des jucat este jocul "Niciodată nu am..", folosit și pentru a se tachina unii pe alții. De ce aleg să "prezint" personajele în relație cu Lexi? Fiindcă toată povestea gravitează în jurul ei și în jurul întrebărilor legate de ea și de sfârșitul ei - cum te simți?; te simți vinovat(ă)?; ce i-ai spune dacă ar fi acum aici?. Ea devine, de fapt, exponentul tuturor cazurilor menționate la începutul spectacolului.

Dar de ce, oare, s-a sinucis, dacă avea viața perfectă?, s-ar întreba toți nedumeriți. Fiindcă, de fapt, n-o avea. Sigur, avea mulți followeri pe rețele, era frumoasă, avea o relație, probabil se descurca bine la școală, avea o relație bună cu părinții, cel puțin cu mama ei, nu o deranja divorțul părinților ei. Cu toate astea, Marius se droga ocazional și se hârjonea cu Ela pe la spatele ei, Ami cumpăra droguri de la Ela, iar Toma auzea tot, însă nu asculta nimic și refuza să accepte că este gay. Așadar, aceiași prieteni dragi de la care aștepta autenticitate, iubire și compasiune neegoistă, tot aceia sunt cei care o trădează și mint, care fac abuz de alcool și droguri din dorința de a părea și de a se simți cool. Contrar aparențelor, sunt fragili și vulnerabili pe interior, au stima de sine scăzută și sunt hăituiți de vinovăție pentru deznodământul tragic al protagonistei. De ce niciunul nu a fost în stare să vadă anxietatea, depresia și gândurile și emoțiile cu care fata se lupta zi de zi? Pentru că, în mod firesc, și ei le aveau pe ale lor. Am putea da vina pe ei? Sigur. Ar fi corect să facem asta? Probabil că nu. Dacă am fi puși în aceeași situație, noi ne-am da seama de războiul greu pe care-l duc prietenii noștri cu propria lor minte și propriile lor sentimente? Nu știu.

După ce pășești afară din sală, îți dai seama că Lexi nu e doar fata brunetă de pe scenă (interpretată de Daria Pentelie). Lexi am putea fi toți într-un anumit moment al vieții, cu precădere adolescenții (căci în definitiv, spectacolul este despre și pentru ei), când ne punem măști fericite peste sufletele înecate în tristețe, doar pentru a ne integra. Când ne punem haine largi pentru că ne e rușine de corpul nostru atât de tare încât ajungem să-l urâm și să ne facem rău în mod voluntar, în încercarea de a ne accepta și de a primi validare din partea celorlalți. Când ne tundem, tatuăm, vopsim pentru a corespunde. Când ne prefacem că nu ne interesează nimic pentru că, de fapt, totul ne interesează și ne afectează. Și-ți mai dai seama și cât de relativă e vina. Ori e a tuturor, ori nu e a nici unuia, ori e doar a celei care s-a dus ori, pur și simplu, așa a fost să fie, căci noi n-am văzut nimic. Nimeni nu poate pătrunde în cele mai adânci intimități ale celui de lângă el, nu?

Echipa tânără a spectacolului este, cred eu, un factor esențial pentru calitatea spectacolului. Nu doar că în spatele acestuia pare a se afla o documentare temeinică, însă fiecare bucățică a puzzle-ului - costumele, replicile, monitoarele pe care se desfășoară vlog-uri și story-uri - completează o realitate extrem de bine conturată și pusă în scenă, însă și extrem de tristă. În ceea ce ține de textul spectacolului, am fost extrem de surprinsă când am auzit replici verosimile, pe care le auzi azi la adolescenți, ba chiar sigur le-a avut fiecare dintre noi la un moment dat- de la înjurături de tip plm, căcat și altele asemenea, până la cuvinte intrate în uz cu un sens impropriu, precum "soto"; "basic" sau "terminat(ă)".

Din punctul meu de vedere, N-am văzut nimic ar trebui văzut și de adulți. De adulții care ar putea vedea tot. De părinți, de profesori, și în general de toți adulții care au interacționat sau vor interacționa vreodată cu un adolescent. Pentru că lumea unui adolescent nu este întotdeauna ușor accesibilă adultului de lângă el, un spectacol bun ca acesta sigur ar facilita această comunicare transgenerațională. M-aș încumeta să spun că nu există adolescent care să nu se regăsească, măcar parțial, în acest spectacol, să nu se identifice cu un personaj sau cu o stare.

De asemenea, celor care încă mai consideră că sinuciderea este un subiect tabu, poate ar trebui să le reamintim că suicidul constituie a doua cauză de deces în rândul adolescenților. O realitate suficient de îngrijorătoare pentru a ne preocupa mai mult de ea și pentru a reflecta asupra ei cu toții, indiferent de vârstă.

Lexi ar putea fi colega de bancă sau fata din stația de autobuz sau tu sau chiar eu. Să privim mai mult în jur, să fim mai empatici, să nu mai ajungem străini în propriile vieți. E chiar atât de greu? Sau doar e mai ușor să ne absolvim de orice vină spunând că n-am văzut nimic?



De: Andreea Tănase Regia: Mara Oprea Cu: Daria Pentelie, Eduard Chimac, Reka Kovacs, Vlad Linţă, Maruca Băiaşu

0 comentarii

În programul cultural

Teatrul Arte dell'Anima

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus