Cum toată lumea a întors deja pe faţă şi pe dos rezultatele "Barometrului de Consum Cultural 2005", făcute publice în ianuarie 2006 de Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii, am urmărit înflăcărat reacţiile imediate şi mai întîrziate, care au avut în general o tentă pesimistă - deşi nu întotdeauna. Unii zic că noi, românii, stăm rău de tot cu cultura, alţii că nu stăm chiar aşa de rău, iar alţii că asta e. Sau, cum zicea nenea Iancu, nici aşa, nici altminteri.
Eu sînt de partea lui Caragiale. Nu cred că fibra culturală a românului a fost alterată iremediabil după 1989 sau că s-a schimbat atît de surprinzător. Dacă în unele domenii consumul cultural a scăzut, în altele a crescut, cazul cel mai evident de creştere fiind cultura recent apărută a Internetului. Iar cei care consideră că Internetul e mai degrabă meşteşug de tîmpire şi n-are cum să fie o formă de manifestare culturală, fie vorbesc din experienţă mărginită, fie se numără printre "speriaţii de Net", pentru care computerul e un fel de vrăjitorie dăunătoare.
Pe de altă parte, şi oferta culturală s-a diversificat. Cîte trupe de teatru independente avem? Cîte spectacole pe zi? Cîte volume de literatură română şi străină apar zilnic? Cîte filme bune - şi proaste - se difuzează zilnic şi la cîte televiziuni? Apoi, şi consumatorii s-au mai specializat şi, în fine, timpul disponibil pentru consumul cultural s-a redus substanţial, cel puţin pentru noua generaţie.
E drept, statistica arată că publicul românesc cunoaşte cam vag literatura autohtonă (primii zece autori sînt toţi în programa şcolară), mai deloc literatura străină, stă prost la cunoştinţe despre pictură, iar filmul românesc înseamnă pentru jumătate din populaţie filmul făcut de Sergiu Nicolaescu. Dar ce înseamnă asta?
Poate însemna orice. De exemplu, că, indiferent de cît de mult citeşte cetăţeanul mediu, se simte cumva obligat să pomenească numele clasice de scriitori români. Că Alexandre Dumas şi William Shakespeare sînt nemuritori, iar cei doi Maroniu (Sandra şi Dan Brown) sînt deocamdată oameni prea recenţi ca să putem emite judecăţi definitive. Că pictura n-a fost niciodată marea pasiune a publicului larg românesc - lucru explicabil şi prin gradul mai mare de educaţie culturală necesar, dar şi prin reţinerea de tip ţărănesc faţă de un domeniu în care complexitatea şi rafinamentul se amestecă adesea cu impostura şi grandomania (cei care au fost la mai mult de un vernisaj ştiu despre ce vorbesc). În fine, cu filmul lucrurile sînt şi mai simple: regizorii nu sînt neapărat ţinta publicului larg. Dacă întrebarea se referea la actori, cred că răspunsurile ar fi fost mult mai diverse şi mai pertinente. Chiar şi Sergiu Nicolaescu e, bănuiesc, mai degrabă actorul Nicolaescu, care - colac peste pupăză - a mai apărut pe ecranul televizorului şi la revoluţie, şi mai puţin regizorul unor filme bunicele şi al multor fîsuri patriotice. În cazul lui (ca şi în cazul scriitorilor studiaţi în şcoală sau al actorilor care circulau prin filmele autohtone înainte de 1989), n-ar trebui să uităm intensa mediatizare de care s-a bucurat cam tot timpul.
Mai am o mică nedumerire: cam cîtă lume ar trebui să meargă la operă sau la concerte simfonice ca să ne crească inima odată cu gradul de cultură? Ambele domenii au avut şi vor avea audienţă redusă, atîta timp cît prestigiul lor social va rămîne scăzut. Ambele cer o educaţie muzicală complexă şi cu un grad ridicat de rafinament, ba mai mult: ţin de un mod de viaţă dispărut odată cu venirea comuniştilor şi nimicirea aristocraţiei şi a burgheziei mari şi mijlocii. Chiar dacă au fost menţinute artificial în viaţă graţie ideologiei culturalizatoare a Partidului Comunist, educaţia necesară înţelegerii acestor arte nu putea fi înlocuită de vînzarea obligatorie de bilete prin şcoli şi întreprinderi.
Şi-apoi, să nu uităm că, din 1989 încoace, trecem printr-o perioadă zbuciumată, în care s-au făcut prostii imense la Ministerul Culturii, la cel al Educaţiei şi cam peste tot. În timp, lucrurile se vor mai schimba. Deocamdată stăm tot cum zicea Caragiale: nici aşa, nici altminteri.