I s-a spus în multe feluri: ţeapă, suliţă, frigare. S-a vorbit despre cât este de urâtă şi de inexpresivă, dar ea s-a ridicat liniştită în plin centrul Capitalei, aproape peste noapte. Noul monument din Piaţa Revoluţiei - o banală piramidă de marmură albă, "încununată" cu un ghem de sârme înfipt în vârf - te face să te uiţi cu alţi ochi la toată Calea Victoriei, aflată într-un veşnic şantier de 15 ani încoace.
Loc de promenadă pe vremuri, spaţiu al boemei bucureştene, important vad comercial, Calea Victoriei era în perioada interbelică artera reprezentativă a unei capitale prospere, căreia îi plăcea să se admire în oglinda cărţilor poştale. Colecţionarii se mândresc şi azi cu bucăţelele de carton în sepia care au păstrat ceva din atmosfera destinsă, plină de viaţă, în care s-au aruncat de-a lungul timpului politicieni, scriitori, artişti sau simpli negustori. Pe vremuri, Calea Victoriei avea secretele ei, închise în separeurile restaurantelor, acolo unde se alcătuiau guverne, se puneau la cale treburile ţării şi se povesteau viitoarele cărţi, în timp ce unele personaje ale acestora stăteau ele însele la mese. Calea Victoriei însemna un stil de viaţă, reproducerea miniaturală a unei aspiraţii de devenire socială, perpetuată de un nucleu de inşi care atinseseră un anume nivel de prosperitate, dar care aveau puterea de a privi înainte şi pentru aceia care nu se gîndeau la viitor.
Ce-a mai rămas astăzi din toate acestea? Cine străbate azi Calea Victoriei, târându-se cu maşina într-un alai sticlos însoţit de muzici de toate felurile, ieşite pe geamurile deschise sau din decapotabile, nu poate bănui în ce a stat gloria acestui bulevard. Clădirile vechi, parte din ceea ce s-a numit cândva Micul Paris sunt puse în umbră de alcătuiri science-fiction de beton şi sticlă. Cei care au avut bunul-simţ să renoveze vechile clădiri, păstrând linia arhitecturii iniţiale, se întreabă la ce bun, de vreme ce lângă ei au crescut construcţii "din alt film"? Palatul Telefoanelor, cu care se mândrea Bucureştiul interbelic, şi-a pierdut aura istorică, devenind un banal sediu de birouri, de pe faţa căruia urmele trecutului au fost şterse cu hotărâre. Clădirile care n-au avut norocul să fie restaurate, precum Hotelul Bulevard, sunt acoperite cu reclame imense, drapele desfăşurate ale unei epoci a cărei religie se cheamă "a consuma".
Până să fie alcătuite legi care să împiedice maltratările arhitecturale, până să apuce profesioniştii să se organizeze ca să protesteze în numele bunului gust şi al regulilor urbanistice, sfinte în ţările civilizate, Calea Victoriei, ca de altfel toată Capitala şi bună parte din ţară, a devenit zonă de experimente arhitectonice, ale căror urme se vor păstra întru uimirea generaţiilor viitoare.
În acest tablou aberant, alăturările monstruoase, cum e cea a vechiului CEC şi a turnului de sticlă înfipt lângă el, sunt completate cum nu se poate mai bine de aglomeraţia de monumente din Piaţa Revoluţiei, unde au fost strânse patru pe o rază de numai cîteva zeci de metri. Dintre toate, cea mai recentă, dedicată, chipurile, Eroilor Revoluţiei, se profilează pe fundalul unei reclame imense, colorate, care are în centru un cărucior de supermarket, plin cu de toate. Privind-o cum se înscrie semeaţă în piaţa străjuită de Palatul Regal şi fostul sediu al Fundaţiilor Regale, la mijlocul bulevardului altădată vestit, nu poţi să nu constaţi, cu tristeţe, că axul principal al oraşului s-ar putea chema azi pur şi simplu Calea Victoriei prostului gust.