Vedere de sus cu înger și dronă - Neidentificat

Festivalul de film românesc, ediția a 16-a, Making Waves: New Romanian Cinema, găzduit anual de Jacob Burns Film Center, se desfășoară în 2022 exclusiv online. Alături de o lungă listă de documentare, stagiunea cuprinde și lungmetraje remarcabile participante la TIFF, 2021: Întregalde - de Radu Muntean - selectat la Festivalul de la Cannes, Câmp de maci - de Eugen Jebeleanu -, Babardeală cu bucluc sau porno balamuc - de Radu Jude - și Neidentificat - de Bogdan George Apetri, producător, regizor și scenarist stabilit la New York.
 
 *Atenție, această cronică conține spoilere*

Neidentificat pornește cu premisele unui veritabil thriller. Detectivul zelos, plin de inițiative, Florin (fabulos interpretat de Bogdan Farcaș) e bântuit de un caz - căruia colegul lui de breaslă, aflat în concediu, nu i-ar fi acordat atenția cuvenită. Florin încearcă să-și convingă șeful să-l preia el. Două cabane incendiate - crede el, pentru a încasa banii de asigurare - aparținând magnatului Dumitrașcu, moartea a două mame arse de vii, un țigan suspect, aflat în grațiile proprietarului, Negoiță, zis Bănel, lucrător la pompa de benzină și fost paznic la ambele cabane, existența unui alt hotel al aceluiași proprietar - ce-ar putea urma același pattern, producând alte victime - indică un caz promițător pentru râvna neobositului detectiv.

Apetri îi compune un portret dezolant; un aspect neîngrijit, răvășit, cu privirea fixă și o alură încrâncenată, împietrită, ce nu trădează nicio grimasă sau trăire interioară. Îngropat în datorii la bancă și împrumuturi de la colegi - să fie detectivii atât de prost plătiți de stat? În ciuda insistențelor și a detaliilor bine documentate asupra cazului, comisarul șef afișează o superficialitate manfișistă, neacordând vreo urgență cazului. Personaj cu o apariție episodică, comisarul (în interpretarea excelentă a lui Vasile Muraru) este o prezență convingătoare și esențială în direcționarea mesajului, un fin psiholog, plin de umor, care spune într-una bancuri și-și persiflează condiția de polițist cauzată de lipsa unui orizont cultural.

Deși trimis să stea în banca lui, Florin nu pare să renunțe, îl urmărim într-o succesiune de activități bizare, aparent legate de caz. Câteva comentarii răuvoitoare și scene rasiste în care Bănel (Dragoș Dumitru) este hărțuit și amenințat, mai apoi reclamat că el l-ar fi amenințat pe polițist, construiesc o accentuată tentă corect politică, orientând demersul către o falsă pistă. Imagine cu imagine, Apetri conturează profilul unui psihopat ce atribuie celorlalți propriile acțiuni, se automutilează, își devastează singur casa, punând totul în cârcă țiganului.

Îl aflăm pe Florin la volan, conducând către un hotel - probabil, a treia proprietate a lui Dumitrașcu. Din mașina lui se aud mereu acorduri din sonate și studii de Chopin, ce au rolul să-l liniștească sau poate, dimpotrivă, să-l incite. Soneria de la telefonul lui mobil reproduce motivul din Simfonia Destinului a lui Beethoven. În fața unei partituri, la pian, cântă cu un deget, în timp ce-și încarcă pistolul. Este Florin un meloman sau muzica a rămas singura conexiune cu iubita, Stela, interpretă și profesoară de pian? Florin urmărește cu binoclul mașinile ce intră în parcare. Două coloane lizibile cu orele de Sosire și Plecare, pentru un el și o ea, sunt completate temeinic într-o agendă, ce denotă un proces repetitiv de stat zilnic la pândă. Planuri lungi și minute prelungite de peliculă, ce alternează apusul cu lăsarea nopții, pun la încercare răbdarea audienței, dar nu și a protagonistului. Semnalarea cu precizie a orelor și a minutelor se înscrie ca un proces aparent gratuit, izvorât din mecanica profesiunii, dar în fapt, sensul lui este acela de-a alimenta compulsiv și progresiv obiectivarea crimei ca act justițiar, compatibil cu condiția sa de om al legii.

Florin pare teleghidat de o forță transcendentală ce-l investește de sus cu o misiune pe care o execută cu minuție. Când Florin explică că muncește mult, pentru că nu vrea să fie plătit degeaba, comisarul îl persiflează spunându-i că de fapt el nu e un RoboCop (un super erou de film, incoruptibil prin natura sa artificială) - după cum obișnuia, tot el, să-l șicaneze - ci un "robocock", un joc de cuvinte cu conotația că și Florin e la fel de corupt ca instituția din care face parte.

Fiecare gest al lui Florin este planificat și executat cu o precizie aproape robotică. Dar de unde vine această forță? Genericul se derulează pe fondul unei păduri dese de foioase, privite de sus, ce sugerează o lume întortocheată privită cu detașarea unui ochi demiurgic. Pe un nivel mai jos, se deschide perspectiva protagonistului ce privește printr-un binoclu fie parcarea de la hotel, fie locuința amantului cu nevastă și doi copii. Între cele două secvențe, planurile de filmare urcă din nou în transcendent. Mai întâi, noaptea, orașul luminat, cu clădiri înalte, pare o constelație rece și îndepărtată. Apoi se face lumină peste sat, ne mutăm în stațiunea montană. Acoperișurile de țiglă roșie și lumina strălucitoare par să aducă un bun augur pentru bietul Bănel, dintr-odată absolvit de incendii - ale căror raport indică un accident - și recompensat cu bani de Florin, în contul hărțuielii și cu promisiunea unei potențiale slujbe, care avea să-l aducă la locul crimei. Cineva acolo sus - un înger pervers din cerul cu țigle roșii, mult mai cinic decât îngerii căzuți din Les ailes du désir, filmul lui Wim Wenders - e mai puțin preocupat de neajunsurile lui, decât de a deturna planurile lui Florin. Bănel este ucis într-un accident de mașină, în timp ce pedala pe bicicleta lui, către parcarea unde urma să i se însceneze crima, poate un destin preferabil celui de-a putrezi nevinovat într-o închisoare.

Pregătirile unei crime perfecte sunt expuse de Apetri cu un sens apăsător și gratuit al detaliului, menit să aducă la ralanti atenția audienței și să amelioreze suspansul ce în fapt, n-ar avea motive să existe. Cărțile sunt pe față. O suită de amănunte nesemnificative cu o precizie și o punctualitate robotică conferă o notă de absurd demersului, ca emanații ale unui psihic deraiat: ora nouă fix este ora fatidică a crimei, Florin umple o canistră cu benzină, cochetează cu femeia de la benzinărie care-i pregătește sticlele de bere, fiecare în punga ei, neatinse de protagonist, urmează expunerea pistolului ale cărui ultime amprente vor aparține mai întâi femeii de la benzinărie, și mai apoi țiganului, pregătește explozivele în sticlele de bere...

Fișa medicală a eroului se completează cu detalii semnificative; compasiunea pentru cei în suferință se înscrie antitetic cu manifestările agresive ale eroului. Florin nu parează, nu mistifică, se conformează impecabil triplei condiții de criminal, de victimă și de reprezentant al legii. Pare înduioșat de femeile de serviciu care au murit arse în timpul incendiilor, de mama țiganului care nu vorbește și nu se dă jos din pat, de câinele pierdut și regăsit al vecinului, apostrofează colocatarul ce-ar vrea să gonească porumbeii pentru că defechează pe mașini. Empatia și rasismul se îmbină perfect, fără fisură, în impenetrabila lui mască.

Ȋn roșu, discret, pe ecran, sunt afișate digital ora și minutele momentelor cheie; un timp obiectiv situat statistic între momentele de sosire și plecare din caiețelul cu observații al detectivului. E încă lumină și recunoaștem în parcare cele două mașini: a Stelei și a amantului ei.

Scena premergătoare crimei - atât de minuțios pregătită - este o probă a naturii schizofrenice a eroului. Florin îi transmite Stelei rugămintea șefului de a-i ajuta nepoata să se înscrie la școala de muzică, apoi îi cere telefonul și mașina. În final, crima se produce urmărind scenariul stabilit, abia când Stela refuză să se întoarcă cu el acasă. Apetri are grijă să mențină relația în deplin mister de-a lungul întregului demers, însă absența Stelei devine o veritabilă cheie a mizeriei eroului. La locul crimei, reacția Stelei nu trădează mai mult decât un dialog preventiv cu o persoană bolnavă mental. Florin se mișcă cablat între cele două ipostaze: de criminal și de victimă. După ce se auto-împușcă în mână, optează pentru condiția din urmă, prin jocul disperat și strigătele de ajutor ce atestă prezența unui criminal invizibil. Toate aceste manifestări paroxistice se desfășoară în lipsa oricărei audiențe, cu excepția unei mașini, posibil a amantului, ce se pierde în negura serii. Agitația eroului în ipostaza de victimă pare la fel de sinceră ca empatia pentru mama bolnavă a lui Bănel, în fapt, o expresie a suferinței și a mizeriei umane. Liniștea se așterne din nou peste lume, privim de sus, în acorduri de pian, orășelul de munte slab luminat, din ochiul îngerului ce focalizează șoseaua și o mașină de poliție; lângă ea, o bicicletă și un ciclist răsturnați într-o baie de sânge.

După o pauză lungă, însoțită de tunete ce se aud în background, și o privire încruntată, plină de subînțelesuri ce-l fixează pe Florin rămas fără replică în fața evidenței falselor mărturii, comisarul șef - preocupat numai de bunul mers și reputația instituției pe care o conduce - compune un scenariu plauzibil, semnalând un complice "neidentificat". Țigănușul este lovit de mașină exact cu zece minute înainte de ora de predestinare a crimei. Dar cine să-i ia mortului amprentele, chiar dacă ele au fost bine impregnate pe pistolul polițistului, când fusese invitat în locuința acestuia. Cu același calm imperturbabil, comisarul comandă artistul pentru portretul robot al "neidentificatului", în timp ce destinde atmosfera cu un banc semnificativ despre futilitatea sistemului judiciar. Un hoț fură un tablou, și în urma portretului robot executat de Picasso sunt arestați o măicuță, un ministru de finanțe și Turnul Eiffel. Bancul suscită prima grimasă ivită pe fața lui Florin în timpul celor două ore de peliculă, însoțită de răpăiala eliberatoare a ploii - răsplată bine meritată de salvatorul său, la ale cărui glume se vădea constant ciufut și impenetrabil.

Căutarea unui criminal surogat face parte din procesul de elaborare a crimei. Florin, investit de îngerul din dronă, devine legiuitorul care pedepsește și instrumentează pedeapsa, repartizând în rol pe cel mai plauzibil, oropsit și lipsit de apărare țap ispășitor. Apetri este preocupat de mecanismul crimei perfecte, dar cum termenul este o utopie, introduce un mesaj a cărui veridicitate tulbură și contrariază - crima se obiectivează cu ajutorul legii, și tot legea este cea care o face perfectă.

Titlul maschează soluționarea unei crime într-un context societal în care parti-prís-ul rasist și corupția se pliază și auto-completează sibilinic și monstruos între criminal și legiuitor. O satiră politic corectă ar vrea parcă să absolve structurile umane prin definiție corupte, ridicând analiza într-un plan superior, de unde un ochi detașat și cinic observă, mijlocește, se joacă cu destinul personajelor, neinteresat în stabilirea ordinii în lume.

Demersul este, în fapt, un anti-thriller, în care crima construită artificial sub ochii audienței e anulată, oferind o viziune insolvabilă a lumii ce a devenit atât de coruptă, încât a scăpat și de sub controlul unui prezumtiv creator. Se încearcă o întorsătură ironică și imprevizibilă a sorții, după principiul zeilor antici ce intervin răzbunător și impetuos în soarta muritorilor, dar comisarul de poliție păcălește îngerul de gardă din dronă, contribuind în ultimă instanță la perfectarea crimei.

Cu un scenariu impecabil (Iulian Postelnicu, Bogdan Apetri) și o cameră (Oleg Mutu) bine mânuită de sus, de jos sau din alte insidioase perspective, Apetri realizează un portret structural al polițistului psihopat, cu un dublu profil de criminal și de victimă. Un demers cel puțin interesant, într-o manieră atipică, cu economie de mijloace, dezvăluie intenția regizorului de a semnala psihoza vremurilor îngropate în corupție, rasism, alienare și degradare morală.