Câmp de maci / Poppy field, lung - în fapt, scurt și cuprinzător (1h și jumătate) - metrajul cunoscutului regizor de teatru, Eugen Jebeleanu, face parte din lista filmelor difuzate la Festivalul de film românesc ediția a 16-a, Making Waves: New Romanian Cinema, un eveniment desfășurat în 2022 online. Cu această deosebită producție, ce se susține atât estetic cât și socio-psihologic, regizorul își face debutul în film, un gest inspirat considerând entuziasmul și premiile cu care pelicula a fost întâmpinată (până acum, 28 de nominalizări și 12 premii).
Filmul este inspirat de incidente reale, survenite în societatea românească în urma unei deschideri către subiecte tabu, cum ar fi obsesiva temă LGBT, explorată tot mai hotărât de artele occidentale, vizuale sau dramatice. Câteva astfel de proiecții desfășurate în săli publice cinematografice au fost întrerupte și transformate în mișcări protestatare de grupuri organizate de puritani ce se simt amenințați moral și societal de noile mode culturale. Agresiunea contestatarilor se lasă adesea cu victime și stări conflictuale.
Pelicula se mișcă între dimensiunea documentară și cea ficțională, prin individualizare sau proiecție a traumei societale din exterior în interior. Cristi, în interpretarea sensibilă și introspectivă a lui Conrad Mericoffer, este deopotrivă gay și jandarm, chemat la o acțiune de potolire a protestelor unui grup de furioși, înarmați cu pancarte improvizate, slogane și icoane, ce au năvălit pe scena unui cinematograf în timpul proiecției, pentru a "opri" "spurcăciunile" ce se derulau cu "nerușinare".
Surprinde contrastul dintre intimitatea și senzualitatea primelor imagini desfășurate în spațiul protector al apartamentului lui Cristi unde îl primește pe iubitul său, Hadi (Radouan Leflahi) - un steward francez de origine islamică - și poluarea sonică din incinta cinematografului, unde se confruntă la înalți decibeli spectatorii liberali cu vajnicii tradiționaliști, pregătiți să salveze națiunea. Laitmotivul lor, "Stop homosexualilor" se înscrie simbolic ca o interdicție a dreptului de-a exista, de-a respira. Și, ad litteram, tocmai asta experimentează, Cristi, arestat în sala de spectacol, închisă pentru public de colegii lui, pentru a fi protejat, după ce a agresat un fost "partener", participant la proiecție. În sala goală de spectacol, marginalizat, Cristi devine foarte agitat, ai impresia că se sufocă, îi scrie într-una mesaje protectorului și colegului lui Mircea (Alexandru Potocean) și intră în alertă, când acesta nu-i răspunde. Demersul devine interesant prin paralelismul dintre conflictul social și cel individual. Cristi este la fel de puțin conciliant cu condiția sa homosexuală, precum societatea dintr-odată confruntată cu un liberalism reprimat și refulat de secole, mai exact de la prăbușirea lumii antichității - paradoxal, mult mai tolerantă cu libertățile omului! În fapt, problema lui Cristi nu este aceea că "nu a ieșit din dulap", - mai cu seamă că lumea apropiată lui pare la curent (în speță, colegii de breaslă) - ci starea conflictuală cu el însuși.
Regizorul realizează scene de masă cu instrumentele unui documentar. Deplasarea și focalizarea repetitivă a camerei pe emblematicii demonstranți, alternarea planurilor, banda sonoră cu zgomotul puternic de fond - corul lamentabil al mulțimii - lasă loc improvizației. Sinergia mulțimii în delir realizează un veritabil cine verité. Compoziția celor două tabere în altercație e interșanjabilă: tineri sau bătrâni, chipuri mai mult sau mai puțin spiritualizate, în ideea că oamenii sunt aceeași, doar ideologiile se schimbă, iar lumea e deschisă sau nu la ele. La locul manifestației apar două echipe, una de poliție și alta de jandarmerie. Păi care ar fi rolul lor în soluționarea conflictelor? Oficialitățile sunt ocupate mai ales cu legitimarea populației perturbate de la vizionarea proiecției, pentru că protestatarii sunt prea inflamați ca să coopereze cu organele, ca și cum buletinul ți-ar conferi sau nu dreptul la vizionări LGBT. Nu se întrevede nici un incident sau vreo rezolvare, dincolo de atacul jandarmului asupra unui spectator. Drama protagonistului se reliefează pe fondul unui cinic comic de situație. Jandarmii stau pitiți prin culise, dezgustați de toată isteria și stupizenia demonstranților și tot efortul e calat pe menținerea lui Cristi departe de agresorul agresat.
Cristi e vizitat pe rând, ca un convalescent în suferință, de colegii lui, ce stau cu rândul de gardă, să-l împiedice să iasă din sală. Instituțiile paralele ale ordinii se ajută în momentele dificile. Șefa poliției, Oancea în colaborare cu Stanciu, șeful echipei de jandarmi reușesc să evite conflictul cu reclamantul și escaladarea lui mai departe. Stanciu îl amenință pe Cristi cu pierderea slujbei, explicându-i că sala a fost închisă anume pentru a-l proteja pe el, pentru ca "el să nu existe". Dincolo de ideea de corupție a forțelor legii, ce pot mușamaliza ușor un caz care nu le convine sau le strică reputația, constructul sintactic ales de Eugen Jebeleanu vine cu încărcătura simbolică a crizei identitare a eroului. Nici gay, nici homofob, sau amândouă prin natura situației, eroul se izolează în acest spațiu închis, în care stă de veghe, să afle de la alții ce se va întâmpla cu el. Claustrofobia inversată - generată de dilatarea spațiului și nu de constrângerea lui - conduce la deschiderea eroului ce începe să-și asume condiția. "Ieșirea din dulap" echivalează cu intrarea în lume, adică a acceptării ei așa cum este și deopotrivă a acceptării de sine. Cristi stă într-un câmp de maci, precum Holden Caulfield în lanul de secară, din romanul lui J.D. Salinger (The Catcher in the Rye, tradus De veghe în lanul de secară). Într-un interviu, regizorul explică titlul filmului, comparând sala de proiecție - cu scaunele goale de un roșu intens - cu un câmp de maci. În aceeași manieră în care Caulfield se imagina la marginea unei prăpăstii într-un lan de secară, ca să prindă copiii să nu cadă înăuntru - o metaforă a pierderii copilăriei - eroul, bine ascuns în câmpul de maci, își cere dreptul la societate, într-un mod existențial care să-l reprezinte. Insistența lui obsesivă de-a se confrunta sau sta de vorbă cu molestatul - ce corespunde evadării din câmpul de maci - este întocmai expresia acestei dorințe. Și tocmai acest drept pe care el însuși și l-a negat, acum ii este pe deplin refuzat.
Criza prin care Cristi trece, cu toată asistența și delicatețea colegilor de breaslă, e dificil rezolvabilă într-o lume care răspunde cu agresivitate și în contextul unui spirit introvertit, bântuit el însuși de îndoieli. Colegii i se adresează cu menajamente, într-un limbaj echivoc, cu duble înțelesuri. Singurul care încearcă să spargă misterul este Claudiu (superb interpretat de Alex Călin), un coleg mai alunecos care-l provoacă, relatându-i un episod personal cu un gay într-o toaletă, prefăcându-se că-i înțelege și susține gestul. Cristi se claustrează într-un mormânt de tăcere. Când Claudiu, în final, îi mărturisește că de fapt "l-a ginit de mult", dar că "va rămâne între noi", Cristi are revelația că nu e tocmai singur.
Primele secvențe ale filmului, ce urmăresc pe cei doi parteneri, vin cu un erotism decent și în același timp, reticent, adumbrit de parti-pris-urile lui Cristi care nu poate savura din plin întâlnirea. Frustrarea e pusă pe seama condițiilor existente ce nu pot satisface dorințele iubitului de-a petrece împreună un weekend la munte: aglomerația, inexistența autostrăzilor... Într-o permanentă stare de tensiune, Cristi are dificultăți în a-și asuma condiția, granița dintre barierele societale și cele spirituale e nedefinită. Vizita inoportună a sorei, la curent și în același timp curioasă de etapa gay a fratelui, dar cu un comportament amiabil și firesc la adresa partenerului, îl pune pe Cristi într-un disconfort inexplicabil. Un Goldmund[1] relaxat și pasional, Hadi se confruntă răbdător cu idiosincraziile unui Narcis introvertit și încătușat în rigori inchizitoriale, în luptă cu jandarmeria, lipsa autostrăzilor și parti-pris-urile unei lumi mai tolerante decât și-o imaginează el.
În fapt, aceste prime imagini pline de tandreți refulate - ca interludiu al mizeriei umane ce triumfă în sala de spectacol - au ceva din inocența liricii recitată de Caulfield, sorei lui, Phoebe: "If a body catch a body comin' through the rye", ce inspiră titlul romanului.
Cristi se mișcă în duba jandarmeriei - cu colegii care-l iau peste picior cu aluzii delicate la condiția sa - între intimitatea apartamentului și sala publică de spectacol, ca un prizonier ce aleargă confuz de la o detenție la alta. Încolțit din toate părțile de o societate închisă, de rigorile unei slujbe incompatibile cu condiția sa, de colegii ironici, Cristi se înconjoară cu un zid de solitudine și tăcere pe care încearcă tot el să-l spargă prin lașitate și agresivitate. Se preface că nu-l recunoaște pe fostul lui partener, apoi îl lovește, când este provocat și urmărit de acesta.
Finalul, ce ne transportă în fața dubei cu jandarmi, așezați în cerc la un snack - la care Cristi nu participă, pentru că-l așteaptă acasă Hadi și sarmalele - reașază trauma într-o formulă confortabilă. Mult mai relaxat, Cristi conversează englezește la telefon, în timp ce jandarmii se fac, discret, că-l ignoră. Apoi își tratează colegii cu un desert, semn că le-a apreciat "paza", iar unul dintre ei îi mulțumește ironic, în limba engleză.
Scăpat cu bine din câmpul de maci, Cristi realizează că lumea nu e în fond atât de rea, este doar așa cum este. Manifestanții sunt doar o mână de oameni, colegii de breaslă au încercat să-l ajute, sora îi poartă de grijă, iar în apartament îl așteaptă cu drag iubitul.
Cu un scenariu plin de umor într-un limbaj slobod, pe alocuri vulgar, ce dă cont de un gen de macho-ism al profesiunii de jandarm, pelicula incită prin acest amestec de dramă psihologică și comic, adică întocmai acea materie inefabilă din care e croită viața în formele ei cele mai autentice. Comicul de situație, de limbaj sau chiar de nume vin să destindă starea de tensiune și frustrare a eroului. "Cristal" - numele de alint atribuit de Mircea prietenului său - în deplin contrast cu firea lui întortocheată și haosul existențial, marchează deopotrivă evoluția eroului către o limpezire sau "cristalizare" a condiției pe care încearcă să și-o asume.
Filmul este inspirat de incidente reale, survenite în societatea românească în urma unei deschideri către subiecte tabu, cum ar fi obsesiva temă LGBT, explorată tot mai hotărât de artele occidentale, vizuale sau dramatice. Câteva astfel de proiecții desfășurate în săli publice cinematografice au fost întrerupte și transformate în mișcări protestatare de grupuri organizate de puritani ce se simt amenințați moral și societal de noile mode culturale. Agresiunea contestatarilor se lasă adesea cu victime și stări conflictuale.
Pelicula se mișcă între dimensiunea documentară și cea ficțională, prin individualizare sau proiecție a traumei societale din exterior în interior. Cristi, în interpretarea sensibilă și introspectivă a lui Conrad Mericoffer, este deopotrivă gay și jandarm, chemat la o acțiune de potolire a protestelor unui grup de furioși, înarmați cu pancarte improvizate, slogane și icoane, ce au năvălit pe scena unui cinematograf în timpul proiecției, pentru a "opri" "spurcăciunile" ce se derulau cu "nerușinare".
Surprinde contrastul dintre intimitatea și senzualitatea primelor imagini desfășurate în spațiul protector al apartamentului lui Cristi unde îl primește pe iubitul său, Hadi (Radouan Leflahi) - un steward francez de origine islamică - și poluarea sonică din incinta cinematografului, unde se confruntă la înalți decibeli spectatorii liberali cu vajnicii tradiționaliști, pregătiți să salveze națiunea. Laitmotivul lor, "Stop homosexualilor" se înscrie simbolic ca o interdicție a dreptului de-a exista, de-a respira. Și, ad litteram, tocmai asta experimentează, Cristi, arestat în sala de spectacol, închisă pentru public de colegii lui, pentru a fi protejat, după ce a agresat un fost "partener", participant la proiecție. În sala goală de spectacol, marginalizat, Cristi devine foarte agitat, ai impresia că se sufocă, îi scrie într-una mesaje protectorului și colegului lui Mircea (Alexandru Potocean) și intră în alertă, când acesta nu-i răspunde. Demersul devine interesant prin paralelismul dintre conflictul social și cel individual. Cristi este la fel de puțin conciliant cu condiția sa homosexuală, precum societatea dintr-odată confruntată cu un liberalism reprimat și refulat de secole, mai exact de la prăbușirea lumii antichității - paradoxal, mult mai tolerantă cu libertățile omului! În fapt, problema lui Cristi nu este aceea că "nu a ieșit din dulap", - mai cu seamă că lumea apropiată lui pare la curent (în speță, colegii de breaslă) - ci starea conflictuală cu el însuși.
Regizorul realizează scene de masă cu instrumentele unui documentar. Deplasarea și focalizarea repetitivă a camerei pe emblematicii demonstranți, alternarea planurilor, banda sonoră cu zgomotul puternic de fond - corul lamentabil al mulțimii - lasă loc improvizației. Sinergia mulțimii în delir realizează un veritabil cine verité. Compoziția celor două tabere în altercație e interșanjabilă: tineri sau bătrâni, chipuri mai mult sau mai puțin spiritualizate, în ideea că oamenii sunt aceeași, doar ideologiile se schimbă, iar lumea e deschisă sau nu la ele. La locul manifestației apar două echipe, una de poliție și alta de jandarmerie. Păi care ar fi rolul lor în soluționarea conflictelor? Oficialitățile sunt ocupate mai ales cu legitimarea populației perturbate de la vizionarea proiecției, pentru că protestatarii sunt prea inflamați ca să coopereze cu organele, ca și cum buletinul ți-ar conferi sau nu dreptul la vizionări LGBT. Nu se întrevede nici un incident sau vreo rezolvare, dincolo de atacul jandarmului asupra unui spectator. Drama protagonistului se reliefează pe fondul unui cinic comic de situație. Jandarmii stau pitiți prin culise, dezgustați de toată isteria și stupizenia demonstranților și tot efortul e calat pe menținerea lui Cristi departe de agresorul agresat.
Cristi e vizitat pe rând, ca un convalescent în suferință, de colegii lui, ce stau cu rândul de gardă, să-l împiedice să iasă din sală. Instituțiile paralele ale ordinii se ajută în momentele dificile. Șefa poliției, Oancea în colaborare cu Stanciu, șeful echipei de jandarmi reușesc să evite conflictul cu reclamantul și escaladarea lui mai departe. Stanciu îl amenință pe Cristi cu pierderea slujbei, explicându-i că sala a fost închisă anume pentru a-l proteja pe el, pentru ca "el să nu existe". Dincolo de ideea de corupție a forțelor legii, ce pot mușamaliza ușor un caz care nu le convine sau le strică reputația, constructul sintactic ales de Eugen Jebeleanu vine cu încărcătura simbolică a crizei identitare a eroului. Nici gay, nici homofob, sau amândouă prin natura situației, eroul se izolează în acest spațiu închis, în care stă de veghe, să afle de la alții ce se va întâmpla cu el. Claustrofobia inversată - generată de dilatarea spațiului și nu de constrângerea lui - conduce la deschiderea eroului ce începe să-și asume condiția. "Ieșirea din dulap" echivalează cu intrarea în lume, adică a acceptării ei așa cum este și deopotrivă a acceptării de sine. Cristi stă într-un câmp de maci, precum Holden Caulfield în lanul de secară, din romanul lui J.D. Salinger (The Catcher in the Rye, tradus De veghe în lanul de secară). Într-un interviu, regizorul explică titlul filmului, comparând sala de proiecție - cu scaunele goale de un roșu intens - cu un câmp de maci. În aceeași manieră în care Caulfield se imagina la marginea unei prăpăstii într-un lan de secară, ca să prindă copiii să nu cadă înăuntru - o metaforă a pierderii copilăriei - eroul, bine ascuns în câmpul de maci, își cere dreptul la societate, într-un mod existențial care să-l reprezinte. Insistența lui obsesivă de-a se confrunta sau sta de vorbă cu molestatul - ce corespunde evadării din câmpul de maci - este întocmai expresia acestei dorințe. Și tocmai acest drept pe care el însuși și l-a negat, acum ii este pe deplin refuzat.
Criza prin care Cristi trece, cu toată asistența și delicatețea colegilor de breaslă, e dificil rezolvabilă într-o lume care răspunde cu agresivitate și în contextul unui spirit introvertit, bântuit el însuși de îndoieli. Colegii i se adresează cu menajamente, într-un limbaj echivoc, cu duble înțelesuri. Singurul care încearcă să spargă misterul este Claudiu (superb interpretat de Alex Călin), un coleg mai alunecos care-l provoacă, relatându-i un episod personal cu un gay într-o toaletă, prefăcându-se că-i înțelege și susține gestul. Cristi se claustrează într-un mormânt de tăcere. Când Claudiu, în final, îi mărturisește că de fapt "l-a ginit de mult", dar că "va rămâne între noi", Cristi are revelația că nu e tocmai singur.
Primele secvențe ale filmului, ce urmăresc pe cei doi parteneri, vin cu un erotism decent și în același timp, reticent, adumbrit de parti-pris-urile lui Cristi care nu poate savura din plin întâlnirea. Frustrarea e pusă pe seama condițiilor existente ce nu pot satisface dorințele iubitului de-a petrece împreună un weekend la munte: aglomerația, inexistența autostrăzilor... Într-o permanentă stare de tensiune, Cristi are dificultăți în a-și asuma condiția, granița dintre barierele societale și cele spirituale e nedefinită. Vizita inoportună a sorei, la curent și în același timp curioasă de etapa gay a fratelui, dar cu un comportament amiabil și firesc la adresa partenerului, îl pune pe Cristi într-un disconfort inexplicabil. Un Goldmund[1] relaxat și pasional, Hadi se confruntă răbdător cu idiosincraziile unui Narcis introvertit și încătușat în rigori inchizitoriale, în luptă cu jandarmeria, lipsa autostrăzilor și parti-pris-urile unei lumi mai tolerante decât și-o imaginează el.
În fapt, aceste prime imagini pline de tandreți refulate - ca interludiu al mizeriei umane ce triumfă în sala de spectacol - au ceva din inocența liricii recitată de Caulfield, sorei lui, Phoebe: "If a body catch a body comin' through the rye", ce inspiră titlul romanului.
Cristi se mișcă în duba jandarmeriei - cu colegii care-l iau peste picior cu aluzii delicate la condiția sa - între intimitatea apartamentului și sala publică de spectacol, ca un prizonier ce aleargă confuz de la o detenție la alta. Încolțit din toate părțile de o societate închisă, de rigorile unei slujbe incompatibile cu condiția sa, de colegii ironici, Cristi se înconjoară cu un zid de solitudine și tăcere pe care încearcă tot el să-l spargă prin lașitate și agresivitate. Se preface că nu-l recunoaște pe fostul lui partener, apoi îl lovește, când este provocat și urmărit de acesta.
Finalul, ce ne transportă în fața dubei cu jandarmi, așezați în cerc la un snack - la care Cristi nu participă, pentru că-l așteaptă acasă Hadi și sarmalele - reașază trauma într-o formulă confortabilă. Mult mai relaxat, Cristi conversează englezește la telefon, în timp ce jandarmii se fac, discret, că-l ignoră. Apoi își tratează colegii cu un desert, semn că le-a apreciat "paza", iar unul dintre ei îi mulțumește ironic, în limba engleză.
Scăpat cu bine din câmpul de maci, Cristi realizează că lumea nu e în fond atât de rea, este doar așa cum este. Manifestanții sunt doar o mână de oameni, colegii de breaslă au încercat să-l ajute, sora îi poartă de grijă, iar în apartament îl așteaptă cu drag iubitul.
Cu un scenariu plin de umor într-un limbaj slobod, pe alocuri vulgar, ce dă cont de un gen de macho-ism al profesiunii de jandarm, pelicula incită prin acest amestec de dramă psihologică și comic, adică întocmai acea materie inefabilă din care e croită viața în formele ei cele mai autentice. Comicul de situație, de limbaj sau chiar de nume vin să destindă starea de tensiune și frustrare a eroului. "Cristal" - numele de alint atribuit de Mircea prietenului său - în deplin contrast cu firea lui întortocheată și haosul existențial, marchează deopotrivă evoluția eroului către o limpezire sau "cristalizare" a condiției pe care încearcă să și-o asume.
[1] referință la Narziß und Goldmund / Narcis și Gură-de-Aur, roman de Hermann Hesse