În România ultimilor ani, asistăm la un fenomen interesant de analizat, care, în mare, se rezumă la faptul că snobii nu găsesc în cinema un mod de "afirmare a propriei identităţi" (luaţi sintagma cu ironia de rigoare).
Opera şi teatrele sunt pline de persoane bogate, dornice să socializeze în medii înalte. De obicei la premieră. Şi de obicei la spectacole grandioase (gen Chicago). Şi, iar de obicei (aici s-ar putea să existe şi excepţii), cu condiţia să primească invitaţie. Nu trebuie să explic de ce - lucrurile sunt foarte simple şi fac parte din însăşi definiţia noţiunii de snob.
Starea dezastruoasă a cinematografiei în România (atât din punct de vedere al exploatării - sălile de cinema, cât şi al producţiei şi promovării defectuoase) a făcut ca premierele cinematografice să nu fie de regulă frecventate de către snobi. Rarele excepţii apar atunci când are premiera filmul vreunui regizor cu priză la categorie, iar Sergiu Nicolaescu cred că e cel mai prizat. Asta se explică şi prin renumele lui ca regizor (care, atenţie, n-are nimic de-a face cu valoarea), şi prin faptul că e şi senator. Nu că pe snobii prezenţi i-ar interesa filmul în sine, ori că ar avea puterea de a aprecia dacă acesta e bun sau prost. Ca să dau un exemplu - puţin probabil că Dan Iosif a venit la premiera nu mai ştiu cărui film al lui Nicolaescu pentru a se hrăni cu arta "maestrului". Faptul că l-a întâlnit la aceeaşi premieră pe Teoctist şi i-a pupat mâna în public, plin de adâncă veneraţie, i-a dat probabil un impuls de a veni şi la alte premiere de acelaşi fel. Acesta e un caz în care filme de prost gust adună oameni de prost gust - nu e nici o mirare, face parte din logica lucrurilor.
Ceea ce lipseşte, în România, e prezenţa regizorilor sau actorilor străini mari, atunci când un film răsunător are premiera. Şi, tocmai de aceea, snobii nici nu-şi găsesc locul la astfel de premiere, la care lipseşte cu desăvârşire glamour-ul. Piaţa românească de film e prea neinteresantă pentru ca echipa unui film să se deplaseze la Bucureşti pentru promovare.
Pe de altă parte, cinematograful, prin latura lui "industrială", nu-şi pune problema să creeze filme pentru o categorie cum ar fi snobii. Văzând lucrurile într-un mod simplificat, un film e făcut fie din dorinţa intimă a regizorului, fie pentru a face bani. Eterna discuţie (destul de reducţionistă de la un punct încolo, e drept) artă vs. entertainment. Cu graniţa labilă dintre cele două. Arhitectul construieşte o casă pentru un client, deci poate construi o casă kitsch pentru un client snob. Pictorul poate picta un tablou kitsch la comanda unui snob. Ş.a.m.d. Nu e şi cazul cinematografului însă - lucrurile sunt diferite.
Putem doar să ne întrebăm cam ce gen de film ar prefera să vadă această categorie. Ei bine, discuţia pe această temă poate duce în mai multe direcţii, pentru că există, evident, mai multe categorii de snobi. Poate că cei mai mulţi vor să vadă filme de care se vorbeşte intens - Stăpânul inelelor, Gladiatorul, Titanic... Adică filme grandilocvente, cu buget imens, despre care mass-media vuieşte. Dar să nu excludem posibilitatea ca unii să vrea să vadă un film de Tarkovski bunăoară, doar pentru că au auzit că e foarte încifrat şi profund şi o iau ca pe o provocare. Fără ca experienţa să se repete. Nimic nu e exclus...
Oricum, discuţia poate fi pasionantă şi ar duce spre domeniul psihologiei consumatorului, centrată pe o categorie anume. Iar fiecare îşi poate construi sau demonta propriile ipoteze. Cât despre statistici, cred că e aproape imposibil de realizat, pentru că însăşi noţiunea de snob e greu de definit, de la un punct încolo.