În momentul apariţiei acestui articol, filmul Da Vinci Code va fi ieşit deja şi pe ecranele româneşti. Iar în momentul scrierii lui, Dan Brown a câştigat deja de vreo două săptămâni procesul prin care a fost acuzat de plagiat.
Unde încetează inspiraţia şi unde începe imitaţia (sau plagiatul, în termeni juridici) e greu de spus. Legile încearcă să traseze o frontieră, dar dincolo de legi, factorul uman e decisiv în stabilirea "adevărului".
Cert este că, în epoca noastră, originalitatea pură e ceva aproape imposibil de atins. Dacă apropierea de originalitate poate că mai e posibilă uneori sub aspect formal (vezi Dogville - Manderlay, de Lars Von Trier), la nivelul poveştii toate lucrurile (sau ceea ce stă în spatele lor) s-au spus de mult... Şi-atunci, ce ne mai rămâne?
Ne rămâne, de exemplu, geniul "imitaţiei" post-moderne al lui Quentin Tarantino, de exemplu. Atât în Pulp Fiction, cât mai ales (la nivelul de "imitaţie") în Kill Bill, inspirat direct şi foarte profund din filmele asiatice cu arte marţiale. Sau ne rămâne parodia, ca gen, bunăoară.
Sau ne rămâne remake-ul - unul din cele mai la-ndemână exemplu e Psycho (1998), al lui Gus Van Sant, după omonimul lui Hitchcock. Mihai Chirilov a făcut un experiment acum câţiva ani, la Cinemateca Eforie, când, pentru a demonstra cât sunt de asemănătoare cele două filme, a luat o bobină din primul, apoi a doua bobină din al doilea, a treia bobină tot din primul, a patra bobină din al doilea ş.a.m.d. Le-a legat şi le-a proiectat ca pe un singur film. Iar experimentul a reuşit! A rezultat un alt film, identic (în esenţă) cu primul şi identic cu al doilea! Acesta e remake-ul şi aceasta e epoca în care trăim.
Care ar fi însă rolul unui remake atât de asemănător cu originalul, încât (păstrând translaţia temporală) ajunge să se identifice cu el? Rostul apare atunci când remake-ul e bine făcut, căci un remake prost e un remake nul. În cazul lui Gus Van Sant, plăcerea vizionării remake-ului vine din plăcerea pe care o simţi în spatele camerei - cultul lui Gus Van Sant pentru Hitchcock. E o imitaţie, dar cu povestea ei.
Care e rostul însă al postmodernismelor tarantiniene? Ca în cazul lui Gus Van Sant, şi-n cazul lui Tarantino fascinaţia pentru cinematografia la care face referinţă (cea asiatică, de arte marţiale) e evidentă, mărturisită şi asumată. Tarantino face însă mai mult decât un remake - el evoluează într-un alt gen şi, deci, creează ceva nou. S-a vorbit foarte mult (la modul acuzator) de gratuitate în cazul lui Kill Bill. O gratuitate asumată, de altfel, deci una justificată: într-o epocă a postmodernităţii, gratuitatea face parte dintr-o nouă posibilă definiţie a originalităţii. Paradoxal, da, ca şi epoca (artistică) în care trăim.
Cu siguranţă că toate aceste lucruri se vor aşeza odată cu trecerea vremii, unele idei vor rămâne, iar altele vor dispărea. Până atunci însă, vor mai ieşi la lumina zilei şi la-ntunericul sălii multe filme susceptibile de imitaţie. Însăşi imitaţia îşi va urma propria cale. Ce e de făcut în condiţiile astea? Să ne bucurăm!