iunie 2022
Festivalul TIFF 2022
Nebesa înseamnă "raiurile" în română. Din sârbă. Limba filmului omonim. Tradus ca Precum în cer / Heavens above. Co-produs de Delirium Film din Serbia, Sektor Film din Macedonia de Nord, Forum Ljubljana din Slovenia, Studio Dim din Croația, Montenegro Max Film și Novi Film din Bosnia (bașca ma.ja.de și ZDF/Arte din Germania). Aproape Iugoslavia întreagă.

***
A fost prima zi de TIFF 2022. Ediția 21. La Gala de Deschidere, Corina a făcut baie de mulțime. Corina, diva copilăriei multora dintre noi. A coborât de pe scenă și a luat la rând culoarele amenajate printre sutele / mai mult de o mie-ele scaune de plastic integral ocupate din Piața Unirii. Oamenii au dansat și și-au făcut poze, playback-ul și nostalgia și-au făcut treaba. TIFF își continuă misiunea de a recupera și reinventa, la nivel mare, ce știm toți că a contat cu adevărat dintr-o epocă trecută. A urmat proiecția cu Call Jane / Rețeaua Jane și alte amintiri, de o cu totul altă natură, s-au urcat la putere. Din aceeași epocă. Azi (18 iunie 2022), de la 17, Corina Chiriac va vorbi, la InspiraTIFF, alături de cercetătoarea Mădălina Mocan și fosta politiciană Mona Muscă, despre avorturi în eraStrăzii Speranței.

Cu trei ore mai devreme de Corina, a fost Precum în cer. La Casa de Cultură a Studenților. Deloc nostalgic, filmul scris și regizat de sârbul Srdjan Dragojevic vorbește despre epoca / sub-epocile ce au urmat după ce am lăsat în urmă zisa stradă și asociata speranță.

***
"Nu mai alerga, o să ți se facă foame!" e prima replică din prima parte a filmului. Suntem în 1993, într-o tabără de refugiați, undeva în spațiul fostei Iugoslavii. Vor urma alte două părți, plasate în 2001 și în 2026. Va fi vorba de sărăcie și bogăție, despre pictură / artă și raportarea publicului la pictură / artă, despre credință, Biserică, sfinți și Dumnezeu, despre TV, Merțane, cluburi de striptease și interlopi, despre benzină românească botezată cu apă locală, despre bani, bunătate și păcate. Și despre câte și mai câte altele.

Precum în cer are grijă să nu se ia în serios aproape niciodată. Poate că vorbește despre lucruri al dracului de serioase, cronicizate într-o formă de agregare profund aberantă. Și injustă. Dacă înțelegi întreaga grozăvie, umorul negru, schimbarea eternă de registru, trimisul adversarului după fentă sunt singurele metode pentru a evita țăcăneala.


Stojan (Goran Navojec) a fost, cândva, un bărbat bun, blând și șomer. Incapabil să-și găsească un loc de muncă, ajuta pe toată lumea din tabăra de refugiați și construia, din carton, casele și grădinile pe care oamenii le pierduseră din cauza războiului. Și pentru că atmosfera locului era intens pseudo-bigotă, oscilând între divinizarea magului de la TV și a sfinților local-contemporani pictați, la cerere și la mercurial, pe pereții uriașei biserici ortodoxe aflată etern în stare șantier, Dragojevic îi așază eroului său un halo luminos deasupra capului. În semn de recunoaștere a sfințeniei.

În fața căreia lumea, în frunte cu soția Nada (Ksenija Marinkovic), se sperie. Și deși invocă la tot pasul miracolul divin pentru a scăpa de sărăcie, Nada și restul hotărăsc că trebuie să facă orice pentru a scăpa de cerculețul de neon alb ce îl însoțește pe Stojan la tot pasul. La sfatul TV-guru-ului, Stojan e supus unui proces accelerat de comitere de păcate. Ce leac mai bun pentru boala sfințeniei dacă nu bifarea bilelor negre ale taberei adverse?

Procesul se dovedește a fi ireversibil. Păcătuiește, Stojane, dacă vrei să devii! Și Stojan devine. Un interlop, apoi un șef de închisoare, apoi un politician de rang înalt. Scapă rapid de sărăcie, devine unul dintre stâlpii noii lumi. Care lume, în episodul distopic final, plasat în 2026, ni se dezvăluie a fi intens polarizată, populată de vaste mulțimi trăind pe străzi.

Salvarea lumii aceleia vine din artă. Gojko (Bojan Navojec), un pictor scăpat cândva de la pedeapsa capitală primită pentru o dublă crimă printr-o teribilă minune mediată de un telefon mobil (Nokia stil 2001) și de un preot corupt subit întors la cele sfinte, produce tablouri ce satisfac foamea săracilor lumii. Nu foamea de cultură, ci foamea în sensul ei cel mai propriu. Oamenii își mișcă fălcile în fața tablourilor lui Gojko și se simt sătui. Ca urmare, statul dă edict de naționalizare, atât pentru pictor, cât și pentru tablouri.

Cam ăsta e tonul Precum în cer. O satiră pe alocuri grotescă, cu violente tușe sociale, politice și culturale, ce vorbește despre deceniile post-comuniste din țările fostei Iugoslavii, dar care e egal valabilă și în zonele învecinate. Un film ce nu se sfiește să exploreze vastele teritorii ale kitsch-ului pentru a demasca / ironiza kitsch-ul (moral, religios, cultural) pe care îl producem și reproducem zi după zi. Noi și El, aici și Deasupra, acum si Mereu.


Descarcă catalogul aperiTIFF 2022 aici.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus