În timpul inspecției, aflăm că protagonista nu se simte bine în pielea ei. Are cumva sentimentul - așa cum îl avem cu toții -, că ceva s-a pierdut în alegerile pe care le-a făcut în viață. Că drumul său ar fi putut fi altul, mai bun sau mai rău, dar cu siguranță diferit. Că, poate, ar fi putut fi o fiică mai bună pentru conservatorul său tată (James Hong), pe care l-a adus din China și care acum trăiește cu ea în America. Că, poate, ar fi reușit să fie o mamă mai înțelegătoare cu fiica ei lesbiană (Stephanie Hsu), care de-abia mai vorbește chinezește și care se transformă pe zi ce trece într-un străin înfricoșător.
Așa că voiajul fantastic care îi deschide dintr-o dată salturi instantanee între universuri complet diferite nu este altceva decât ceea ce visează fiecare individ împovărat de greutățile insurmontabile ale vieții.
Pornirea contra-factuală este ancorată în conflictul cultural dintr-o Americă ce îi asigură bunăstarea materială, însă nu poate, nu are cum să-i asigure și împlinirea. De aici, drama familială și dilemele personale se declină sub aparența barocă și arborescentă a unui film sci-fi, cu universuri paralele (multiverse), lupte kung-fu, totul scăldat generos în satiră.
Spectatorul nu are nevoie decât de rudimentele unui conflict - fie acela dintre mamă și fiică, fie acela dintre întreprinzători și fisc sau pur și simplu remușcările pentru alegerile personale - pentru a urmări avalanșa de întâmplări, de salturi între povești și de transformări spectaculoase ale protagoniștilor.
Fiecare univers este marcat coloristic diferit, făcându-l ușor de deosebit față de celelalte. Ceea ce fascinează este însă continuarea componentelor poveștii prelungite în timp și spațiu.
Frumusețea rezultă din constanța tuturor acestor lumi imposibile. Eroii sunt aceiași. Îi recunoaștem mereu, oriunde ar zbura, iar relațiile dintre ei sunt ciudat de consistente. Așa cum, la o demonstrație de geometrie din gimnaziu, pentru a demonstra o idee / teoremă referitoare la relații din interiorul figurii geometrice, prelungeam liniile mult dincolo de marginile vreunui pătrat sau triunghi isoscel. Mișcare dialectică - ieșire din cutie și așteptări, ulterior revenire de acolo de unde am plecat, dar de fiecare dată cu un surplus de cunoaștere și înțelegere.
În finalul amețitorului montagne russe prin universuri paralele, ni se năzare totuși ideea că, poate, nimic nu ar putea fi altcumva, totul este, de fapt, așa cum ar trebui să fie și, de aceea, cel mai bine ar fi să acceptăm.
În peisajul fragmentat al luptei între culturi, artele marțiale devin un simbol al alienării și o încercare iluzorie de eliberare. Apanaj iconic al filmelor chinezești, ele au fost ironizate ca trop cinematografic de către Quentin Tarantino în Kill Bill: Volumul 1 și Volumul 2, în care violența nețărmurită era caricaturizată. Dar, tot la Tarantino, se petrecea o apropriere culturală, un furt din tradiția unei alte culturi pentru folosul propriu: protagonista sa marțială era o blondă cu trăsături nordice (Uma Thurman), care luptă într-o lume occidentală cu bărbați îmbrăcați la costum.
În filmul de față, dimpotrivă, artele marțiale sunt reinventate ca instrument de eliberare, chiar dacă protagonista și-a pierdut legătura intimă cu tradiția chinezească. Spiritul combativ îi rămâne însă, iar înfruntările de kung fu sunt înfățișate nu doar ca o savuroasă și verificată rețetă cinematografică, ci și ca exprimare grafică a conflictelor interioare. Această utilizare se apropie mai degrabă de funcția artelor marțiale din Matrix (Wachowski, 1999), mai precis o abilitate nou / instantaneu descoperită în condiții de maximă presiune, prin care sinele reușește să înfrunte eficient pericole existențiale.
Ghiveciul de genuri cinematografice din Everything Everywhere All at Once / Orice, oriunde, oricând poate acționa și în sensul unei dezvrăjiri în fața cinema-ului comercial structurat pe genuri cinematografice. Dacă un spectator cunoaște cărui genre îi aparține filmul pe care îl vizionează, atunci își formează anumite așteptări și, mai ales, anumite chei de decriptare a spectacolului. Cu alte cuvinte, așezarea în cutii dorește să reducă efortul spectatorilor de a înțelege filmul, să fie un punct de sprijin în fața originalității demiurgice a cineaștilor.
Creatorii sunt în continuare liberi, pot să izvorască un univers din propria lor imaginație și creativitate, doar că această lume va trebui să respecte anumite reguli în favoarea ușurării sarcinii plătitorilor de bilet.
Iar atunci când aceste reguli privind consistența genurilor sunt încălcate și satirizate, spectatorul are șansa să mediteze asupra arbitrarului acestora. În cazul de față, i se livrează nu doar o poveste amuzantă și ofertantă vizual, dar și prilejul de a reflecta asupra convențiilor cinematografice, asupra propriilor prejudecăți în legătură cu ceea ce ar trebui să fie un film.
Iar asta reprezintă clar o lecție de cinema. Mai mult, poate fi chiar o lecție de viață, căci ni se dă șansa să schimbăm macazul obișnuințelor de gândire. Să sărim în universul paralel al celor care nu doar se bucură de cinema, ci și meditează asupra acestuia ca artefact comercial și artistic deopotrivă.