Pe l-apus de soare - As bestas / Bestiile

Într-un bar sărăcăcios din Galicia, întunecat și trist, o mână de bărbați joacă domino. Par să se simtă bine într-o scenă idilică a unei comunități rurale, departe de pericolele civilizației, acolo unde legăturile umane sunt construite într-o viață și menținute prin mii de fire nevăzute în legătură cu plaiurile înconjurătoare.

De aceea, tensiunea psihologică existentă dintre săteni este neașteptată. Unul dintre ei, Antoine (Denis Ménochet), este chiar atât de țintit de glumele răutăcioase încât te aștepți ca în orice clipă să izbucnească o încăierare. Antoine lăsase viața de profesor dintr-o regiune dezvoltată din Franța pentru a se muta, împreună cu soția sa (Marina Foïs), într-o fundătură agrară. Acum se ocupă de cultivarea pământului (a tomatelor, mai exact, neapărat ecologice) și nutrește planuri de revitalizare turistică a regiunii împreună cu rezistența împotriva morilor de vânt ce încearcă să se extindă.

Satul este plin de noroi, casele din piatră și cu acoperișuri de ardezie sunt pe jumătate dărâmate. Speranța ar putea veni din exterior, însă pare că locurile au o putere malefică de a alunga locuitorii și de a-i condamna fără drept de apel la sărăcie. Sălbăticia înconjurătoare nu este prietenoasă decât în rarele momente de liniște familială, în rest este amenințătoare.

El ar putea fi, astfel, un fel de eliberator al regiunii din ignoranță și sărăcie. Însă figura de conquistador pe care o afișează se izbește violent de rezistența băștinașilor, ale căror visuri de îmbogățire rapidă prin vânzarea drepturilor de instalare a morilor de vânt pe parcelele de pământ pe care le dețin intră în conflict cu planurile nerealiste ale acestuia. Chiar și poliția, atunci când este sesizată în legătură cu tensiunile în creștere din mica comunitate, îi reproșează lui Antoine că face uz de superioritatea sa intelectuală. Xan (Luis Zahera), un lider informal al satului, face mai mult decât poliția și nu doar îl acuză pe francez de aroganță intelectuală și de spirit de cuceritor, dar sugerează că ar fi gata de mult mai mult. Exact ca în Miorița, Xan și fratele său îl acuză pe Antoine "că-i mai ortoman" și că vor merge până la capăt în această privință.

Astfel, între Antoine, francezul intelectual care își dorește o nouă viață pe un teritoriu necunoscut, și Xan, țăranul încăpățânat care speră tocmai să iasă din satul în care s-a născut și a crescut și unde trăiește toată familia sa, se construiește un tango psihologic al dușmăniei, al urii nedomolite. Tensiunea crește lent, dar clar, prin fiecare gest dușmănos pe care îl fac frații băștinași, prin fiecare concesie pe care o fac fermierii alogeni.

În prima parte a filmului domină confruntarea între bărbați. Cea de-a doua parte, în schimb, este dominată de femei, în speță de soția lui Antoine, care încearcă și reușește să aducă un echilibru necesar după disputa bărbaților. În pofida golirii sale de conținut narativ, Sorogoyen știe să prelungească acest epilog și să îl încarce cu mize morale. Această a doua parte se dovedește chiar mai apăsătoare decât prima pentru că intervin calități precum încăpățânarea, dorința de dreptate, dar și resemnarea iubitoare, astfel încât ciocnirea dintre civilizație și sălbăticie să fie dusă până la consecințele sale.

Spectatorul român va fi putut până acum să identifice elemente comune cu opere literare care i-au marcat tinerețea, precum bunătatea și victimizarea unui personaj masculin și încăpățânarea soției sale în căutările pentru restabilirea adevărului, desfășurate în pofida descurajărilor din partea autorităților. La fel ca în filmul său anterior, El Reino / Jocuri de putere (2018) adevărul este o forță care se luptă să iasă la iveală, care, ca în Biblie, deși ascuns din răsputeri, ajunge să fie spus de pe acoperișul caselor (Luca 12, 3).

Mitul bunului sălbatic, care rezistă în spatele mișcărilor downshifting (renunțarea la traiul urban și la statusul înalt calificat pentru un trai rural, angajat în munca pământului și / sau zootehnie), este demontat nu cu condescendență față de erorile care pot răni, ci cu frică față de prostia și răutatea atavică pe care comunitățile închise, rurale, o pot nutri față de orice vine din afară și le provoacă cadrele mentale.
 
 Rodrigo Sorogoyen nu marșează însă pe implicațiile sociale și politice ale criticii față de această mișcare la modă în societățile occidentale, deși ele sunt prezente ca avertisment asupra incompatibilităților culturale și chiar fizice. Efortul său artistic se concentrează pe resorturile psihologice care îi împing pe unii să cucerească mental spații rurale, iar pe alții să se apere cu o instinctivitate cvasi-animalică și, la limită, criminală. Puterea filmului vine din determinarea personajelor, din încăpățânarea fatidică ce aduce a tragedie antică pe care acestea o pun în traiectoria de neabătut a alegerilor lor. Iar atunci când, de exemplu, fata cuplului vine din Franța pentru a confrunta alegerile părinților și înjură în cel mai pur stil modern, încremenirea arhaică a celor bătrâni este cu atât mai impresionantă.

De aceea, la un nivel mai general, As Bestas / Bestiile exprimă și un avertisment față de iluziile elitei globaliste, pline de credulități ecologiste și de auto-justificări reformiste, care se izbește naivă de întunecimi umane și sociale adânc înfipte în tranșeele parohiale ale fundăturilor sărace ale Europei.