Cam la fel se petreceau lucrurile şi în satirele agitatorice de dinainte de 1989 (de fapt, de prin anii '60): burghezo-moşierii înfieraţi erau înfăţişaţi a fi atît de "degeneraţi", de înapoiaţi mintal, încît nu părea mare scofală şi nici nu cerea mare efort intelectual pentru vitejii comunişti să-i înfrîngă, trimiţîndu-i la "groapa de gunoi a istoriei". Iar misterul rămîne în continuare: în ce consta fascinanta putere a acestor oameni, fascinantă pînă la a hipnotiza milioane de oameni care n-au făcut mare lucru pentru a se opune? Care tremurau, în propriile lor case, de spaima microfoanelor şi cărora li se arăta spectrul poliţiei politice la fiecare bruiaj al Europei libere.
Nici recentul spectacol de la Teatrul Naţional, Comedie roşie de Constantin Turturică, în regia lui Alexandru Tocilescu, nu face nimic ca să afle secretul mecanismului dictatorial. Ca şi anterioara montare a lui Tocilescu, O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, Comedia... e o farsă dinamică, plină de vînă satirică: securiştii, puşi să supravegheze un centenar ilegalist şi pe soţia lui, se distrează cu băgatul şi scosul din priză al radioului din care zbiară Conducătorul, tablourile gigantice ale Tovarăşului şi Tovarăşei vorbesc şi ridică din sprîncene, un ministru şi şeful Securităţii se fac că muncesc gîndind, iar şeful KGB-ului se joacă de-a Balşoi Teatr în birou.
Textul şi spectacolul - povestea lui Cîrceanu (Ion Lucian), întemeietor al Partidului, epurat, cu valiza în frigider în caz de arestare, invitat de Gorbaciov, "faute de mieux", la Congresul PCUS, spre disperarea "cadrelor" puse să-l ţină acasă, şi a soţiei lui Matilda (excelenta Sanda Toma), care-ar vrea şi ea nişte linişte domestică, fără instalatori de meserie securişti - îşi ţine bine în priză spectatorii de-a lungul unei bune părţi de început: amîndoi, şi dramaturgul Turturică (debutant pe scenă la 73 de ani, dar scriitor vechi), şi, mai cu seamă, Tocilescu (autor şi al decorului, în care patru spaţii de joc coexistă liniar, într-o intimitate excesivă a urmăritului cu urmăritorii şi mai-marii Partidului) au vocaţia detaliului de "epocă" şi atmosferă. Vaza şi ibricul de cafea, borcanul de iaurt şi cel de dulceaţă, bibelourile şi frigiderul "Fram", radioul şi telefonul cu disc, caloriferul şi lampadarul vin de-acolo, din memoria traumatizantă a vremurilor fără gaze, fără căldură, fără lumină, cu veşnice congrese la televizor, dar cu "Actualitatea românească" la Europa liberă. (Din păcate, piesa - dacă nu şi spectacolul - îşi consumă pe jumătate energia prin epuizarea subiectului şi redundanţă, cu excepţia monologului final şi fatal al lui Mihai Cîrceanu, în care Ion Lucian îşi dă măsura talentului: omul comunismului e cartela lui, fără cartelă - de alimente, de îmbrăcăminte - nu există umanitate socialistă, spune ilegalistul de altădată.) Dincolo de cuvintele scrise, e o întreagă arheologie a obiectelor şi sonorităţilor (de cînd n-am mai auzit "Partidul, Ceauşescu, România"...) prin care trecutul recent ia naştere sub ochii unui public nu neapărat inocent prin definiţie. Nu inocent, fiindcă, de cele mai multe ori, a fost şi el complicele aceleiaşi lupte pentru supravieţuire; a avut, şi el, cartelă.
Comedie roşie e un spectacol la care se rîde, cu lacrimi de cele mai multe ori. E un rîs care exorcizează demonii anilor noştri populaţi de activişti şi securişti. Dar întrebarea rămîne: dacă ei erau atît de hilar-idioţi, dar încă îi mai ascultăm de la tribune, noi cum eram? Cum sîntem?
Comedie roşie de Constantin Turturică
Teatrul Naţional Bucureşti (Sala Atelier)
Regia, decorul şi ilustraţia muzicală: Alexandru Tocilescu
Costumele, asistenţa de decor şi fotografii: Cosmin Ardeleanu
Cu: Ion Lucian, Sanda Toma, Alexandru Bindea, Marius Rizea, Ioan Andrei Ionescu, Raluca Petra, §erban Ionescu, Alexandru Georgescu, Marcelo Sebastian Cobzariu, Ion Ionuţ Ciocia, Mihai Perşa, Oana Vînătoru
