Ideea regizorului Alexandru Tocilescu de a construi decorul celui mai nou spectacol al său, Comedie roşie, astfel încât spectatorul să aibă acces simultan la acţiunile ce se desfăşoară în apartamentul victimei regimului, în cel unde îşi au cartierul general supraveghetorii lui, dar şi în birourile oficialilor români, respectiv ruşi, alcătuieşte un cadru uşor recognoscibil oricui azi, în care sunt turnate realităţi uitate de unii şi necunoscute de către cei foarte tineri. Poţi să vezi nu numai mizeriile vieţii de zi cu zi, începînd cu lipsa de hârtie igienică şi continuând cu spaima stârnită de fiecare ţârâit al soneriei, sau cu vorbitul în şoaptă de teama microfoanelor amplasate peste tot, ci şi, concomitent, mişcările securiştilor care supraveghează "obiectivul" de vis-à-vis.
Aşa cum pentru O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu, la Teatrul foarte Mic, Tocilescu a găsit soluţia preluării structurii Cântării României şi a imaginat un tip de construcţie a personajelor care le face să semene cu desenele animate, acum, pentru Comedie roşie, el prinde spectatorii într-o altă "plasă", aceea a curiozităţii de a urmări ceea ce se întâmplă în intimitatea căminului unui semen al nostru, principiu folosit copios de supremul "Big Brother", statul, puterea dictatorială, pentru a-şi controla supuşii. Ideea acestor spaţii deschise ochiului privitorului este cheia care întoarce inteligent unghiul din care privim spectacolul: dacă piesa în sine, cu câteva replici bine construite şi cu ceva haz de situaţie, ar fi spus ceva numai persoanelor care au trăit suficient în comunism pentru a înţelege pe deplin absurdul situaţiei, spectacolul construit de Tocilescu dă şanse reale oamenilor foarte tineri de a pătrunde, ca într-o buclă temporală, în "grota" adâncă a comunismului.
Piesa lui Constantin Turturică, un bun cunoscător al sistemului, de vreme ce a fost el însuşi informator al Securităţii, după cum a mărturisit, porneşte de la un fapt real: un bătrân ilegalist (Ion Lucian - absolut emoţionant, de parcă şi-ar trăi propria revoltă), care a pus umărul la înfiinţarea Partidului Comunist din România, este invitat de Gorbaciov la un congres aniversar al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică, dar Ceauşescu, informat la timp, inventează o aniversare locală numai pentru a-l împiedica pe cârcotaşul care nu-l recunoaşte ca "iubit conducător" să ajungă la Moscova. E vorba deopotrivă despre imoralitatea unui regim care nu-şi recunoştea iniţiatorii, despre tortura psihică la care erau supuse victimele - soţia bătrânului (Sanda Toma) ajunge să se închine la propriu cuplului Ceauşescu pentru a nu-şi pierde apartamentul - despre inversarea scărilor valorice în societatea comunistă şi despre calitatea îndoielnică a oamenilor care au sprijinit sistemul. Nu mai puţin, prin discursul final al bătrânului ilegalist, e clarificat absurdul acestei utopii a egalităţii sociale, care scoate ce e mai rău din oameni.
Pentru a ne spune toate aceste lucruri profunde, Tocilescu mânuieşte abil arma râsului: fiindcă e o lume de tot râsul aceea în care ministrul de interne (Şerban Ionescu) şi şeful securităţii (Alexandru Georgescu), amândoi semianalfabeţi, încep a căuta o soluţie pentru anihilarea bătrânului de 100 de ani, iar procesul gândirii lor provoacă un fum dens, neclar. Aceeaşi lume în care cei doi securişti (Marius Rizea şi Ioan Andrei Ionescu), care notează toate numele spuse de acesta, îl trec pe "lista de suspecţi" şi pe... bacilul Koch, pentru ca mai târziu să se emoţioneze "cultural" când o aud cântând la nai pe tânăra ridicată abuziv de pe stradă fiindcă nu avea buletin. Pe lângă poantele evidente, multe provenind din bancuri astăzi uitate, dar atât de iubite pe vremea când băşcălia şi bombănitul în şoaptă erau singurele forme de revoltă practicate de "bravii cetăţeni" ai Republicii Socialiste România, în spectacol se găsesc şi aluzii mai subtile la acele timpuri: melodia ce deschide şi închide spectacolul, Bella Ciao, cântecul partizanilor lui Tito, interzis pe vremea lui Ceauşescu pentru a nu încuraja eventuale revolte, sau goana intempestivă a securistului care îi duce şefului său dosarul bătrânului trecând prin tot decorul, sărind peste mobile şi peste pian, ca într-o urmărire din filmele lui Sergiu Nicolaescu, agreate de regim.
Parte dintr-un demers coerent al regizorului, care face, în felul său profund original, un proces al comunismului pe scenă, Comedie roşie este un spectacol de o actualitate fierbinte într-un moment în care se discută în Parlamentul României o lege a lustraţiei, dar, pe lângă impactul politic pe care îl are, spectacolul este mai ales o mostră de inovaţie estetică, care îi reconfirmă lui Alexandru Tocilescu, mereu imprevizibil şi provocator, un loc fruntaş nu în "întrecerea pe judeţe", ci în topul celor mai inventivi regizori de la noi.
Notă: Fotografii de Cosmin Ardeleanu.