În sala Atelier a Teatrului Naţional, a fost lăsat un spaţiu îngust între gradenele pe care este aşezat publicul. Acolo funcţionează toată lumea care a fost: înghesuiala de medicamente şi ţevi sparte din apartamentele de bloc, microfoanele securiştilor şi ei înşişi, înspăimîntaţi de faptul că nu înţeleg ce raportează şi plîngînd la sunetele naiului, şefii lor şi mai înspăimîntaţi că orice ar raporta nu va fi pe placul celor două portrete imense sub semnul cărora decurge viaţa.
Aroganţă şi spaimă
Totul e ridicol şi jalnic în acelaşi timp: bătrînul comunist combină învăţătura dogmatică în care a fost crescut cu senilitatea dobîndită şi rezultatul creează un personaj de o vitalitate greu de domolit. Dacă ar fi apucat ziua de 22 decembrie 89, Cîrceanu (Ion Lucian) s-ar fi bucurat nespus auzind de pe micul ecran că se va instala o conducere care va spăla cu un detergent nou şi eficient - capitalist - idealurile întinate de Nicolae şi Elena Ceauşescu. Visînd la egalitatea dată de cartele (pentru alimente şi alte bunuri, dar şi pentru idei sau iniţiative), eventual tipărite în Uniunea Sovietică, comunistul internaţionalist marginalizat este la fel de periculos ca şi comunistul naţional de la putere şi din această realitate izvorăşte forţa acestui spectacol, care cultivă ambiguitatea sentimentelor şi precizia gîndirii.
Un mecanism rodat
Nu se găseşte mîncare şi lipseşte hîrtia igienică, dar mai ales a fost rechiziţionat orice spaţiu unde ar putea apărea gîndirea liberă. Descriind cu haz această realitate autorul spectacolului (Alexandru Tocilescu semnează regia, decorul şi ilustraţia muzicală) e prea puţin dispus să-şi şi să ne plîngă de milă. Tocilescu se sprijină pe datele textului lui Constantin Turturică (mai mult un crochiu decît o piesă) pentru a demonstra că în ultimii ani ai dictaturii colaborarea dintre victime şi călăi era deja rodată, că dictatura perechii Ceauşescu s-a bazat pe disponibilitatea de a o răbda a unor mase de oameni care o cîntau armonios în cor. În fond, toţi sunt nişte caraghioşi şi bătrînul comunist şi soţia lui, dizidentă de apartament, şi securiştii, şi generalul lui Gorbaciov mai atent la balerine decît la evoluţia comunismului mondial, şi Gorbaciov însuşi, şi Nicolae şi Elena Ceauşescu personaje în două dimensiuni şi cu voce de ventriloci. Echipa de actori, susţinînd cuplul central, se supune acestei viziuni, fără a încerca partituri solo.
Tot ce a fost sinistru în comunism - şi a fost - e sugerat şi nu exprimat: fiecare ştie - de la generali la participanţii la Cîntarea României - că încă un pas, încă un cuvînt, încă o glumă şi te muţi din apartament, te muţi din funcţie şi din grad. După teribilele represiuni ale anilor 50 şi 60, ca să-i înspăimînţi pe oameni nu mai e nevoie de masacre, arestări, procese trucate, detenţii echivalente cu o condamnare la moarte. E suficientă ameninţarea cu retragerea acelor mici înlesniri care fac viaţa posibilă.
Rîdem. Cu sau fără poftă?
Comedia e la tot pasul, dar la generaţiile care au trăit cacofonia "epocii Ceauşecu" ea declanşează un rîs jenat de amintirea neputinţei. Probabil, ca şi la precedentul spectacol făcut de Tocilescu despre dictatura din România, nu vor fi puţini cei care îl vor declara superficial, ieftin, cu poante care să agaţe publicul. E foarte greu de acceptat că umilinţa trăită în comunism n-a avut nimic profund, că de la un timp, dictatura din România a devenit autonomă faţă de PCUS şi n-a avut nici o justificare, alta, decît aroganţa puterii, obedienţa interesată a slugilor şi docilitatea supuşilor. Nu mi se pare ceva infamant să faci lumea să rîdă, dimpotrivă, iar felul cum acest rîs se întoarce în lacrimă în monologul final al Sandei Toma îi poate satisface pe toţi amatorii de profunzimi abisale. Bărbatul, iubit probabil odată, îngrijit cu devotament de decenii, soţul care îi spunea în intimitate "tovarăşa Matilda" a murit. Şi odată cu lacrimile, vin şi cuvintele renunţării la demnitate, rugăminţile adresate detestaţilor securişti, s-o lase în casă, să nu-i ia puţinele înlesniri avute. Sanda Toma joacă extraordinar acest moment adunînd parcă tot ce a murit în noi, încetul cu încetul, de cîte ori auzeam corurile reunite intonînd "Partidul, Ceauşescu, România". În aceste sunete se şi încheie această veselă mascaradă tragică.
Notă: Fotografii de Cosmin Ardeleanu.