Luînd totuşi observaţiile în serios, m-am hotărît să încerc, pe cît îmi va sta în putinţă, să scriu despre lucruri mai vesele. Vorba unuia dintre criticii mei: "Chiar nu găseşti nimic care să-ţi placă?". Ba da, slavă Domnului, numai că foarte greu. Şi, pe deasupra, nu ştiu cum se întîmplă, dar ce îmi place mie nu le place, în general, colegilor de breaslă (şi invers), fapt ce mă pune pe gînduri: cine greşeşte? În fine, nu extind acum discuţia pe această temă fiindcă iar mi se înnegurează orizontul. Promit doar că mă voi strădui să descopăr subiecte pretabile la o abordare - cum să-i zic? - melioristă şi să-mi înmoi peniţa, metaforic vorbind, mai des în miere şi mai rar în fiere. Ca să vedem ce iese.
Una dintre împrejurările care, oriunde şi oricînd, îmi bucură sufletul şi îmi ridică moralul este apariţia pe scenă a unui actor adevărat. Actorii adevăraţi sînt aceia care te fac să crezi în adevărul ficţiunii pe care o reprezintă în aşa măsură încît ajungi să uiţi că eşti la teatru şi că ai în faţă oameni cu identitate civilă şi adresă poştală, cu dureri de picioare şi mătuşi bolnave, mutîndu-te, odată cu ei, într-o lume paralelă: lumea spectacolului. Actorii adevăraţi sînt cei ce transformă orice rol, indiferent de întinderea lui, într-un rol important şi cei ce capătă, pe scenă, o lumină interioară invizibilă la "restul". În plus (lucru observabil "dinăuntru"), sînt cei ce intră cu totul în personaj, aproape fără să vrea, chiar şi atunci cînd se face, în viteză, o recapitulare a textului, o repetiţie de înlocuire sau una de "marcare". Actorii adevăraţi sînt la fel de puţini ca şi pictorii adevăraţi, muzicienii adevăraţi, poeţii adevăraţi. Ca şi în cazul pictorilor, muzicienilor şi poeţilor, aptitudinea de a fi actor adevărat există în mulţi dintre oamenii care urcă pe scenă şi ea poate fi antrenată, "călită" şi perfecţionată, sau poate fi neglijată, dispreţuită şi, în cele din urmă, pierdută. Teatrul, artă care a avut parte, în epoca modernă, de cea mai acerbă concurenţă - din partea filmului, mai întîi, a televiziunii, mai apoi, şi a Internetului, în ultima vreme -, rezistă şi, sînt convinsă, va rezista exclusiv datorită actorilor adevăraţi care îşi respectă şi îşi îngrijesc talentul.
Toate acestea le ştiam, fireşte, de mult timp; le ştiam însă, cumva, la modul teoretic, "rece". Cînd am venit prima dată să asist, din curiozitate şi din obligaţie profesională, la repetiţiile finale cu piesa Comedie roşie de Constantin Turturică, în sala Atelier a TNB, nu credeam că mai am prea multe de aflat. Ştiam piesa, îl ştiam pe regizor - Alexandru Tocilescu -, îi ştiam pe actori - Ion Lucian şi Sanda Toma, în rolurile principale -, la ce noutăţi mă puteam aştepta? Aveam de gînd să "adulmec" un pic viitorul spectacol şi apoi să-mi văd de celelalte treburi. Mi-am păstrat intenţia pînă în clipa cînd pe scenă (în spaţiul de joc, de fapt, pentru că nu există scenă) a început să se mişte Sanda Toma. La o jumătate de metru de mine. Joacă o bătrînă profesoară, soţie de ilegalist, apoi de mare şef comunist, apoi de opozant mut (şi cam ramolit) al lui Ceauşescu - şi izbuteşte să "comunice" toată această biografie accidentată a personajului din cîteva cuvinte, dintr-o grimasă, dintr-o privire, fără nici un efort aparent. La rîndul lui, "soţul" care intră curînd în acţiune, concentrează, la o lungime de braţ distanţă de privitor, o întreagă succesiune de epoci şi ipostaze doar din intonaţii, din cîteva mişcări, din mimică - şi nu trebuie să-l cunoşti pe Ion Lucian în "civil" ca să-ţi dai seama cît de puţin seamănă cu eroul şi cît de desăvîrşit este "transferul de personalitate".
Extraordinară este, apoi, relaţia pe care Sanda Toma şi Ion Lucian o stabilesc şi o dezvoltă pe parcursul spectacolului. (Relaţia, cuvînt-cheie în teatrul realist "tradiţional", este o noţiune căzută în desuetudine, pare-se, în viziunea şcolii actoriceşti actuale.) Afecţiune, oboseală, agasare, grijă, solicitudine, milă, silă - în faţa noastră se trăieşte, nu se joacă (dar se trăieşte cu dicţiune perfectă, cu tehnică impecabilă...). Cei doi nu mai sînt Sanda Toma, o doamnă vioaie, sportivă, şi Ion Lucian, un domn elegant, spiritual, ci o pereche de bătrînei ţîfnoşi, înspăimîntaţi şi fragili... iar iluzia e atît de puternică încît începi să te îndoieşti de propriile tale simţuri. Am văzut spectacolul, cap-coadă, de patru ori; de două ori, în aceeaşi zi. De fiecare dată, după valul de lacrimi pe care nu mi l-am putut stăpîni la final (şi nu sînt tocmai genul slab de înger), am avut pornirea de a cădea în genunchi în faţa acestor doi actori, ca să-i rog nu doar să nu se retragă niciodată de pe scenă, dar să se lase, dacă se poate, clonaţi în zeci de exemplare. Loc pentru ei ar fi în orice teatru din lume.
Notă: Fotografii de Cosmin Ardeleanu.