Cum ajung pe scaunul de la Ministerul Culturii, oameni care păreau normali capătă ieşiri de grandoman, pe care cu greu şi le poate explica cineva logic. Se prea poate ca biroul să fie de vină, mai ales că în noua clădire, furată Muzeului Satului şi transformată în sediu ministerial, în biroul ministrului poţi să te plimbi cu bicicleta, să organizezi o nuntă sau un spectacol cu dansuri tematice, fiindcă e mare cât o sală de bal. Aşa s-ar mai putea explica de ce actualul ministru, Adrian Iorgulescu, începe să semene izbitor cu Răzvan Theodorescu, în timp ce Mona Muscă, cea care a făcut trecerea între cei doi, a scăpat de sindromul grandomaniei numai fiindcă a rămas prea puţin în locul cu pricina.
Când conduci un minister de care se leagă o sumă de nereuşite mari cât roata carului şi vizibile, dureros, de ani de zile, nu ai voie, pur şi simplu, să declari, la numai câteva luni de la instalare, timp în care n-ai luat nici o decizie importantă, că vei pune cărămida pentru noi edificii. Nu poţi trece drept ctitor pentru simplul motiv că urmele clădirilor neterminate sau ale monumentelor în ruină nu pot fi vârâte cu mătura sub covor, ca alte gunoaie mici.
Gunoiul mare, rezultat din indiferenţă, neputinţă şi prostie, din lipsă de organizare şi, nu în ultimul rând, din furturile repetate de la buget nu se poate ascunde de ochii publici, astfel încât să te poţi lăuda numai cu binele - şi acela îndoielnic - pe care îl vei face tu, luând totul de la zero. Noul ministru al Culturii - fiindcă e încă nou, n-a demonstrat că s-a obişnuit cu responsabilităţile sale şi nici că ar fi capabil să le facă faţă - chiar dacă nu e responsabil pentru ceea ce au făcut predecesorii săi, poartă, odată cu titlul de demnitar, şi povara aceasta. Să se dovedească responsabil ar însemna să încerce a duce la bun sfârşit lucrurile lăsate neterminate şi abia după aceea să-şi satisfacă ambiţia de a-şi lega numele de o nouă ctitorie.
Dar domnul Iorgulescu se vrea ctitor şi nimic altceva. Ba mai mult, asemeni lui Ceauşescu, e în stare să radă tot în jurul lui, numai să vadă pe pământul gol o nouă clădire înălţându-se spre cer şi având la bază o placă memorială cu numele lui pe ea. Evitând să se uite la ruina care a ajuns ceea ce ar fi trebuit să devină un nou sediu al Bibliotecii Naţionale, în lucru de aproape 20 de ani, ministrul culturii face planuri abracadabrante de construire a unui complex cultural cu trei săli, două de concerte şi una de expunere, angajează discuţii - sau aşa afirmă - cu investitori internaţionali, dă declaraţii în presă şi se uită serios în obiectivul aparatului de fotografiat, apăsat de povara proaspătă pe care tocmai şi-a luat-o pe umeri, după o îndelungată meditaţie avută în biroul său din Bd. Kiseleff. Contemplând de acolo peisajul, a concluzionat că numele său de compozitor fără glorie va fi legat de noua clădire, în care va exista o sală de concerte de 2500 de locuri, ca o biserică imensă în care oamenii se vor ruga pentru el ascultând muzică, bucurându-se de o acustică bună, spre deosebire de cea de la Sala Palatului, unde se chinuie, de ani de zile, melomanii români care ştiu ce înseamnă un concert de calitate.
Toate acestea pot fi foarte frumoase, nimic de zis, dar visul domnului ministru e la fel de puţin legat de realitate precum erau indicaţiile preţioase de pe vremuri ale altui ctitor, pomenit mai sus, al cărui nume se leagă de multe în istoria noastră, dar nu în cel mai bun sens cu putinţă.