Duminică, pe 12 februarie (cu o săptămînă înainte ca Altman să împlinească 81 de ani), la sfîrşitul proiecţiei cu A Prairie Home Companion în marea sală de la Berlinale Palast, cei mai mulţi am fost convinşi că a fost o sărbătoare. De la primul cadru (un "diner" à la Edward Hopper) şi pînă la ultimul (acelaşi "diner", urmat de obişnuita copertă a oricărui film muzical: toţi cîntăreţii cîntînd pe scenă), A Prairie... este un minunat omagiu pe care maestrul Altman îl aduce unei "familii artistice": un show de radio, cu acelaşi titlu, care a transmis muzică country, sentimente creştine şi reclame, timp de cîteva decenii... Altman şi sentimentele creştine?! OK, v-aţi prins: nu este neapărat un film despre acel show, ci - prin intermediul lui - un film "despre" Cinema; despre un "anumit" Cinema; poate chiar despre Cinema-ul dlui Robert Altman?
A Prairie Home Companion este o combinaţie de All That Jazz şi E la nave va... Pe "nava" căpitanului Altman, de cum porneşte în călătorie - all on stage sună ca all aboard! -, ştii că eşti pe mîini bune: personajele au în spate o istorie comună, familiarităţile dintre ele sînt "de-acolo", anecdotele familiale pe două voci (ca-ntotdeauna, fabuloase Tomlin şi Streep!) se întrerup, se suprapun, se continuă... Altman este (ştiam asta de mult) un dirijor al ansamblurilor, un virtuoz al polifoniilor, un Kappelmeister al psihologiilor revelate scurt, dintr-o apariţie; aici, toată acea uşurinţă a show-ului care merge uns, toate acele mici accidente care devin improvizaţii, pe scurt: tot acel "rest" de cotidian rodat zeci de ani, devenit parcă umbra premergătoare a personajelor - toate sînt acolo, pe scenă /pe ecran. Pe ecran, pentru că sînt pe scenă: Altman a imaginat - împreună cu Keillor, a cărui idee a fost - un film ca un spectacol, cu un "în faţă", un "în spate" (în culise) şi un "afară"; un "afară" care, aici, este marea marilor finanţe, a afacerilor şi tranzacţiilor, gata să înghită corabia meşterului Altman.
Un film-testament, s-a spus - în orice caz, acesta este sentimentul pe care-l lasă acest longplay de numai 100 de minute, în care Altman pare să fi pus tot, lăsînd "afară" exact ceea ce unii considerau a fi trademark-ul său: pesimismul, cinismul, răceala clinică şi maliţia crudă. Cu A Prairie Home Companion, bătrînul lup de mare ne duce în Paradis, avînd drept călăuze un înger blond pe nume Asphodel şi un bust al lui F. Scott Fitzgerald: îngerul e nevoit să facă naveta sus-jos de mai multe ori pe zi, în schimb bustul - ei bine, bustul stă nemişcat acolo unde e şi corabia; un foarte fidel home companion, ca şi aceasta...