De la un prag încolo, bătrânii nu mai au vârstă, ei nu se mai deosebesc între ei decât prin medicamentele pe care le iau; lupta lor pentru a păstra ceva din demnitatea şi amintirile fericirii din trecutul lor este patetică, grotescă, înfrângerea e conţinută în începutul fiecare gest de revoltă. La Budapesta, insuportabila neputinţă nu aparţine doar oamenilor, ci şi Istoriei: rana Trianonului, războaiele pierdute, persecuţiile din perioada comunistă, căsniciile ratate, amorurile nefericite dau combinaţii dintre cele mai ridicole configurând poveştile unor caractere, reduse acum la ceea ce mănâncă, la ceea ce elimină şi la ceea ce izbutesc să-şi amintească despre frustrările erotice. Katalin Thuróczy adună această lume ciudată şi totuşi atât de familiară în jurul unei mese îmbelşugate şi sordide în acelaşi timp, iar regizorul Radu Afrim, ne convinge, într-un decor instalat la doi metri de spectatori, cum supa prezentului se transformă în ciorba trecutului.
Comedia muzicală la vârsta a treia
Spectacolul începe cu un fel de bal al fantomelor mascate ivite din întuneric (şi tot acolo dispar), care ar vrea să ne prevină că ceea ce vom vedea nu aparţine întru totul lumii reale. Procedeul e ori insuficient exploatat, ori inutil - nu se mai face nici un rapel la el, iar, pe parcurs, regia foloseşte cu mult mai multă subtilitate mijloacele prin care irealul, imaginarul, comentariul distanţat al personajelor pătrund în ţesătura spectacolului. Trecerea din registrul realismului scenic în cel al metaforei este principalul succes la montării, succes în care meritul aparţine deopotrivă regizorului, scenografilor (decor: Vittorio Holtier, costume: Ilona Varga-Járó) şi actorilor. Sărbătoarea de joi e un ritual, familia se strânge la un fel de ospăţ. Masa Biedermaier e lipită de masa din bucătărie, ca să încapă toţi, să aibă unde, în timp ce se îndoapă şi beau, să-şi joace biografiile imaginare şi frustrările reale. În acest spaţiu strâmt, Afrim modifică mereu distanţa dintre spectator şi personaj - demn de iubire sau de milă, de dispreţ şi de batjocură -, convenţia teatrului naturalist devine comedie muzicală, mişcările încetinite de boli şi privirile stinse de conştiinţa morţii apropiate se transformă în paşi ritmaţi de energia cântecului, vitalitatea dorinţelor e mai puternică decât istoria şi destinul (chiar când sunt scrise cu majusculă).
Senili sau şmecheri?
În roluri de compoziţie, interpreţii realizează performanţa, din ce în ce mai greu de întâlnit / găsit pe o scenă românească, de a funcţiona ca grup, fără a diminua calitatea şi expresivitatea intervenţiei individuale (încurajată uneori în exces de regie). Va fi greu de uitat Rodica Mandache (Adél), alternând ramolismentul cu luciditatea în aşa fel încât nu eşti sigur dacă nu cumva senilitatea e masca prin care ea obţine nu numai ce e mai gustos de pe masă, dar şi, în vacarmul general, atenţie pentru opiniile ei. La fel de ambiguă este şi decrepitudinea jucată de Constantin Cojocaru (István): aparent neputincios, neostenitul autor de scrisori cu sugestii către mai-marii lumii doreşte să prindă timpul din urmă şi să-şi includă impotenţa în energia lumii noi. Dorina Lazăr (Zsuzsa), sigură pe mijloacele ei, e stăpâna şi sluga acestei lumi, combinând precis filistinismul cu bunul-simţ; prin personajul ei trec nodurile conversaţiei scrise de autoare, dar şi ascensorul care comunică între etajele concepţiei regizorale. Irina Mazanitis (Mana), Virgina Rogin (Böske), Liana Mărgineanu (Hilda), Jeanine Stavarache (Karola) compun cu dăruire (ştrengărească îmi vine să scriu, atât de veselă e tristeţea lor) trecutul şi viitorul bătrâneţii. Cu haz creează şi Virgil Andriescu (Sándor) amintirea masculului celebru prin virilitatea sa, din care n-a izbutit să păstreze decât gesturile preliminare. Bătrâneţea nu e niciodată absolută: întotdeauna se găseşte cineva mai în vârstă, mai ramolit. Senilitatea blândă şi "înţeleaptă" e jucată cu autoritate de Tatiana Iekel (Ameliedragă) şi regizorul, de conivenţă cu autoarea, mai au un cadavru încă viu în dulap, o rubedenie transmisă din generaţie în generaţie şi îngrijită laolaltă cu amintirea oamenilor politici din secolele trecute, a bătăliilor pierdute şi a Trianonului.
Atunci de ce aţi tăcut mâlc?
O singură epocă e negată prin omisiune de aceşti bătrâni: cea a comunismului. În admirabilul ei monolog, Crina Mureşan (Eva) le face acest reproş şi acel "Atunci aţi tăcut mâlc" nu se adresează doar comesenilor din piesă şi nu e valabil numai joia. Actriţa are forţa necesară pentru ca, înspre unul dintre finalurile spectacolului (sunt vreo trei), să introducă o cheie nouă în descifrarea lucrurilor bănuite, dar nespuse. Nu pot afirma acelaşi lucru despre Ana Maria Moldovan (Liza) şi Alin Teglaş (Laci), care se înscriu în ansamblu fără a lăsa vreo urmă.
Sprijinit de textul Katalinei Thuróczy, Radu Afrim îşi afirmă din ce în ce mai matur calităţile când renunţă la ifosele de originalitate: el continuă să construiască scenic destine contemporane, originalitatea e rezultatul compasiunii lucide cu care regizorul îşi examinează contemporanii.
Notă: Versiune extinsă a cronicii apărute în Cotidianul, martie 2006