De la bun început, condiţia spectatorului este aceea de "părtaş" la ceea ce se întâmplă pe scenă. Ne aflăm în imediata apropiere a spaţiului de joc, de o parte şi de alta a mesei mari, întinse la mijloc, o masă care va rămâne permanent centrul interesului tuturor personajelor, fiindcă pe ea se mănâncă (iar Adel a Rodicăi Mandache este o maestră a vânării felurilor din meniu, o întrupare a senilităţii, conformă cu toate definiţiile, dar în variantă simpatică), pe ea se întinde corpul femeii care nu vrea să uite ce înseamnă sexul (Hilde, în interpretarea Lianei Mărgineanu), pe ea se preface că moare bărbatul care se vrea încă verde (Virgil Andriescu), pe ea îşi strigă revolta tânăra Eva (Crina Mureşan) şi tot pe ea apare, la final, de nici unde, un frumos păun împăiat, a cărui coadă desfăşurată luceşte de parcă pasărea ar fi vie.
Aceeaşi aparenţă de viu o dau toate personajele, uimitoare compoziţii alcătuite de actorii de la Odeon (Dorina Lazăr, Virginia Rogin, Irina Mazanitis, Constantin Cojocaru, Tatiana Iekel), care aduc în scenă babele supreme, fiinţe aflate dincolo de bine şi de rău, dar nu şi dincolo de sex, subiect ce revine în conversaţie sub cele mai neaşteptate forme, ceea ce constituie o continuă sursă de perplexitate pentru spectator. Fiindcă perplexitatea este starea pe care o alimentează spectacolul, dezvăluind permanent "secretele" bătrâneţii, adică acele detalii trecute de obicei sub tăcere, din respect pentru cei vârstnici. Trataţi aici cu o totală lipsă de respect, dar cu o uriaşă simpatie, aceşti bătrâni ne par deopotrivă amuzanţi - fiindcă vârsta le dă dreptul de a vorbi deschis despre orice, fără a ocoli cuvintele deocheate, fără nici o teamă de penibil, ba chiar scufundându-se în el cu voluptate - şi groteşti în comicul lor excesiv, extravagant, care nu odată alunecă în vulgaritate.
Pentru că orice le este permis babelor supreme: să bârfească, să chicotească, să halească, să manglească, să se milogească, să se hăhăie, să chirăie, să se târâie, să se lălăie, or chiar să cânte, cântecele bizare ca ele, cum ar fi cel al cărui refren îţi rămâne inevitabil în cap - "Dacă tanti Monţi roţi ar avea, o monţi-bicicletă ea s-ar chema" (versuri Radu Afrim, muzica Vlaicu Golcea).
Bătrânii, păstrând vagi urme ale clasei sociale din care provin, dar reprezentând, generic vorbind, "interbelicul", sunt scoşi din dulcea atmosferă a zilei de joi de izbucnirea Evei, una dintre fiicele Zsuzsei, femeie tânără, singură, cu un copil mic, care le aminteşte brutal "relicvelor" din jurul ei că "sportul" acesta de a trăi în afara realităţii, practicat de ei cu delicii, a favorizat instalarea unui regim care le-a furat altora, respectiv celor din generaţia ei, viaţa. (Copiii îşi "devorează" părinţii, cum încearcă bebeluşul din landou cu Eva, dar de obicei se întâmplă invers). Discursul Evei pare "din alt film" pentru că ea vorbeşte în numele unei generaţii care mai are de trăit, adresându-se unei alteia, aflate deja în afara vremurilor, formată din oameni pentru care viaţa e numai umbra a ceea ce a fost. Condiţia lor e incertă, cum spune Zsuzsa despre un bătrân văzut pe stradă, "par gata să moară sau poate au murit deja", iar incertitudinea asupra acestui fapt e subliniată de regizor prin cele câteva momente atinse de aripa metafizicului. Cele mai puternice în acest sens sunt jocul de-a v-aţi-ascunselea, momentul în care spaţiul de joc se "extinde" brusc în sală, unde personajele coboară şi de unde par să nu se mai întoarcă, sau oprirea curentului şi apariţia, tot în sala văzută de sus, în penumbră, a unui spectru - o bătrână "moştenită" de familia Zsuzsei.
Bătrâni care uită să mai moară, bătrâni pe care îi ducem în spate, ca pe nişte poveri fără de care n-am avea însă greutate şi rădăcini, bătrâni care se ţin strâns, disperat, de viaţă, cu ultimele puteri... Spectacolul lui Radu Afrim are, nu întâmplător, mai multe finaluri, tocmai pentru că toţi aceşti bătrâni se tem de sfârşitul inevitabil sau refuză cu încăpăţânare să se gândească la el. Ceea ce se poate întâmpla la orice vârstă.
