Iepurele alb, iepurele roșu, textul lui Nassim Soleimanpur. Un spectacol fără regizor, fără repetiții, fără decor. Matei Lucaci-Grunberg obține drepturile pentru text, se ocupă de noua traducere în limba română, după care, împreună și cu ajutorul trupei Jamais Vu, demarează o serie de spectacole once in a lifetime pentru actorul ales. Conceptul e simplu: actorul ales trebuie să îndeplinească anumite criterii. Să nu fi văzut spectacolul înainte, să nu fi vorbit despre el cât să dețină informații care să altereze reprezentația, să nu cunoască textul. Actorul ales va fi căutat pe mail la un moment dat, i se va propune spectacolul Iepurele alb, iepurele roșu și un cod al discreției. Așadar Matei (care nu este regizor, ci traducător, dar uite că totuși spectacolul are niște decor, sau poate nu are? Prea o ardem pasteluric acum pe cosmicul terestru, s-au făcut poze la Ideo Ideis, nu?), Jamais Vu & Co. aduc în seara de 20 august 2022 în Centrul Multifuncțional pentru Tineret Alexandria, în cadrul celei de-a 17-a ediții Ideo Ideis, spectacolul al cărui nume e Iepurele alb, iepurele roșu, cu ȘERBAN PAVLU OH MY FUCKING GOD ȘERBAN PAVLU IN THE FLESH OH MY GOD THIS IS AMAZING ȘERBAN PAVLU.
Nu există butaforie, iar metaforele sunt cu semn de întrebare. În fond, tot ce scriu în cronica asta se prea poate să fie sau nu, așa cum în realitate e sau nu e. O masă, două scaune, două pahare, o scară, un Pavlu, un public, un text, necunoscut, o invitație, un autor neinvitat, Nassim Soleimanpur vorbindu-ne într-un text, necunoscut, cum ziceam, despre tot felul, baliverne mai mult sau mai puțin fabulistice, glume, chestii cutremurătoare, toate și niciuna, poate tăcând mult lângă noi, fiind, poate, ideologic, sau nu, politic, sau nu, vrând, poate, să transmită, sau nu. Poate e un spectacol pentru copii, poate Pavlu Șerban Oh my God imită iepurași tot timpul ca să distreze și copilul și mămica. Nu știm. Adică știm. Dar nu putem spune ce știm.
Proaspăt marcat de evenimentele întâmplate cu Salman Rushdie și Versetele Satanice, informat și voluntar și involuntar de social media, mă găsesc acum în / fiind publicul unui spectacol (poate) mult mai serios, mai profund și mai abscons decât îmi închipuiam, unde metafora e la ea acasă, unde metafora e plecată, unde metafora nu e. E un text foarte reușit, ba și tradus foarte frumos, foarte bine. Să vă uitați la Matrix, apoi să uitați că l-ați văzut. Dacă aveți iepuri, să mergeți să îi mângâiați. Șerban Pavlu oh my God nu îi imită bine. Nu știu ce să vă spun, sincer. E caterincă. Nu e deloc caterincă. E un text de suflet, real. E un text fictiv și frust, impersonal. E o predicție foarte exactă, înspăimântătoare. E spectacolul care nu știe nimic despre nimic. Se vorbește mult. Nu se vorbește deloc. Pozele din el sunt măsluite, trucate. Spectacolul acesta nu există.
Cum se simte să ai un text emoționant, fenomenal, incredibil, să-l pui apoi pe umerii unui actor foarte talentat, cu un renume, cu un grup de fani cărora li se poate să le fie chiar idol, mai ales în cadrul Ideo Ideis, unde sunt șanse de 80% ca lumea să nu îl știe doar de la În puii mei pe Șerban. Cum se simte să oferi minunăția asta actorului, care să danseze cu ea foarte suav, foarte potrivit, dar tot să reușească să o ucidă în final. Interesantă și dimensiunea de a nu respecta convențiile. Dacă trebuie să dormi, spune nu. Să mănânci, spune nu. Spune nu la a spune nu. Dar recunoaște-ne, totuși, ce ai simțit. Nimic? Pe bune? Recunoaște-te, totuși, în ce am simțit noi. E un spectacol funcțional, ca un șantier în lucrul personal, sunt lucruri acolo care trebuie jucate, nu trebuie jucat nimic, nu e niciun lucru acolo. Confuzie mare.
Credeți că Șerban Pavlu e un actor bun? Da. Răspunsul e da. Pe care îl poate da 100% din planeta care l-a văzut. Dar nu îl poate da 100% din mine cel care l-a văzut în Iepurele alb, iepurele roșu. Și nu pentru convenții, nu pentru finalul neîmplinit pentru mine. Ci pentru că am simțit de pe scenă că Șerban Pavlu știe, e supraconștient de faptul că e un actor extraordinar. Poate de asta nici nu m-a atins atât pe cât mi-aș fi dorit. Totul lucra în favoarea lui. Mai puțin textul. Mai puțin el însuși.
În cele câteva părți perleo-metaforice în care oameni din public sunt chemați să joace ei, iar Pavlu devine dublajul regizoral al lui Nassim, autorul textului (hai, nu vă dați surprinși, că tot sunt poze, și încă multe), oamenii ăștia din public care sunt chemați nu vin ca să ajute spectacolul, nu vin să ajute textul. Nu ascultă până la capăt. Nu ascultă deloc. Nu înțeleg ce e în spate. Ei se îmbulzesc la scări. Să fie pe aceeași scenă cu Șerban Pavlu Oh my God!!!! Să poată să spună, peste câteva luni / câțiva ani, la o bere, hehe, băieții, eu am jucat cu Șerban Pavlu. Nu te cred, bă, du-te de aici, o să fie răspunsul. Răspunsul la răspuns va fi o poză adevărată. Adevărată. O încântare.
La un moment dat, textul începea să se explice singur, se deznoda, devenea serios și primea un sens aproape sacru pentru mine-spectator. Pe oameni încă îi durea în paișpe de sensul revelat. Nu ascultau până la capăt. Nu ascultau. Se îmbulzeau.
Șerban a susținut spectacolul bine până într-un punct, chiar cu inserții comice pe alocuri, izvorâte tot din supraconștiința asta, din ce a ajuns la mine, cel puțin. De parcă Nassim ar fi fost Șerban, nu Șerban Nassim. Dar sigur, vine un moment, o vârstă, un renume la care poți să îți permiți să mulezi un spectacol pe tine într-atât încât să îți rămână puțin mic și să nu deranjeze pe nimeni, pentru că ești cine ești. Nu e suficientă eschiva, chiar textuală, că dacă nu ne place putem pleca. Evident că nu o să plece nimeni, e Pavlu. Ne pasă de text? E Pavlu. Mai ținem minte cum îl chema pe autorul pe care "l-a jucat" Pavlu? Suntem acolo, colecționari ai unui simplu moment "istoric". Prima și ultima dată în viață când ȘERBAN PAVLU DIN UMBRE OH MY GOD o să joace spectacolul, care se casează în momentul ieșirii noastre din sală. Dacă ne pasă atât de tare de nume, propun să ne adunăm și când Șerban Pavlu va încerca pentru prima oară rețeta de budincuță de chia undeva la romană, să îl sorbim, să îl studiem, să îl aplaudăm.
Dragilor, nu am nimic personal cu nimeni, m-a intrigat să urmăresc și genul acesta de repercusiuni ale experimentului, dar haideți să mergem la teatru și pentru spectacole, nu numai pentru nume. Și haideți să fim suficient de sinceri cu noi înșine în primul rând să putem spune ce când credem. Uite, mie nu mi-a plăcut abordarea asta marca Șerban Pavlu. Mi s-a părut că e jucată într-o cheie zeflemitoare pentru public. Da, tensiunea s-a produs, dar asta vine, aici, din talentul unui dramaturg bun. Ce era de simțit și pentru cine, s-a simțit, dar cu o tentă de ușoară dezamăgire pentru abordare, strict subiectiv. Sigur, e o valență irepetabilă, ceea ce mai presară niște miere peste nemulțumirea mea, acum îndulcită. Eu o să rămân cu un lucru: Cine e Șerban Pavlu?
Un om care face un moment comic funcțional din omisiunea de a-și spune vârsta. Un actor realmente talentat și iubit, știu asta. Și eu am crezut, fiind acest "rulaj" de actori pe textul lui Nassim Soleimanpur, că e relevantă persoana actorului per se. Adică e, în interpretare. Persoana dă cheia, de fiecare dată. De aia, la persoane diferite, spectacole diferite. Mie nu mi-a plăcut cheia de aici. Și am simțit un gol mic în piept și în stomac când am văzut raportarea marii mase a publicului la evenimentul ăsta emoțional, irepetabil. În realitate, textul e vedeta aici. Fiți curioși să ascultați și dincolo de cine e pe scenă. Și hai să mai facem un exercițiu de imaginație.
Pavlu strigă pe scenă un...
(...voiam să zic voluntar.)
Deja v-ați îmbulzit. Nu zic, e măgulitor pentru un actor, dar care e rațiunea. În textele mari, ucideți entuziasmul adresat persoanei reale din fața voastră, din culisele serii în care ea joacă. Persoana reală nu există. Șerban Pavlu trebuie judecat și aici ca actor într-un singur spectacol. Cel de față. Cred foarte mult în chestia asta: Să judecăm actorii ca actori într-un singur spectacol, cel pe care îl privim. E un exercițiu bun. Putem? Putem apropia tangențial de obiectiv aprecierea subiectivă cu care suntem înzestrați? Spectacolul, nu omul. Pentru mine, omul care a trăit în reprezentația de acum Iepurele alb, iepurele roșu, a fost Nassim, nu actorul, iar asta, repet, asta face un dramaturg bun, până la urmă.
Sincer. Să presupunem că mergeți la Iepurele alb, iepurele roșu, dar nu e cu Șerban (Oh my God) Pavlu pe afiș. E cu un actor din noua generație, la început, de care nu a mai auzit nimeni la nivelul ăsta, poate chiar își face și debutul pe scenă cu spectacolul ăsta. Pe el l-ați ajuta cu același entuziasm? Pentru el ați sări în număr atât de mare, fără să îl ascultați până la sfârșit? Credeți că ar fi un flux constant de interes, sau s-ar instala niște burți în care publicului îi lipsesc reacțiile? Credeți că s-ar ruga, disperat, de voi, să vrea cineva să coopereze? Eu unul cred în toate astea. Și încă și mai multe. Două lucruri după Iepurele alb, iepurele roșu: Să considerăm actorii actori de spectacol unic (ca și cum i-am vedea pentru prima dată în spectacolul de față), eliminăm asocierile care distanțează de textul și de mesajul curent (pe cât posibil, așa vom putea fi mai critici și ne vom putea forma teatral non-iluzoriu, pe mai multe planuri). Și, al doilea lucru, să lucrăm cu noi pentru un entuziasm de teatru sui generis, care să fie independent de actori, să îi ajutăm / încurcăm pe toți identic, nu în funcție de un filtru de nume.
Sincer, dacă e să fac raportarea așa, Șerban Pavlu în Iepurele alb, iepurele roșu, lăsând trecutul la o parte, m-a dezamăgit puțin (subiectiv) cu abordarea, în special în final. Dar sigur că textul îți lasă o marjă destul de deșirată oricum, probabil că nu m-a nimerit pe mine pe gust abordarea de acum. Mi s-a părut un raport infim și extrem de îndepărtat între actor și dramaturg / regizor-ul meta-textual, într-un fel de schiță a asumării, un perete ciudat, o depărtare exersată, perfecționată, care pentru mine s-a tradus dureros puțin în absența din propriul spectacol.
Două premiere ale acestui spectacol s-au suprapus în seara cu pricina. La ID Fest Bacău, pentru o irepetabilă oară, Alexandru Ivănoiu a jucat, pe scena de la Teatrul Bacovia, Iepurele alb, iepurele roșu. Ce păcat că nu poți fi în mai multe locuri în același timp... Acum am o curiozitate nestăvilită de tip "ce-ar fi fost dacă". Aș fi văzut, cu siguranță, alt spectacol, închis în parametrii aceluiași.