Un spațiu modular, modern și curat, rece și impersonal, locul în care are loc un test clinic, la care doi tineri care se cunosc acolo pentru prima dată, Tristan și Connie, iau parte. Tristan și Isoldout. Iso400. Error404. Not found. Insert: Connie. În cadrul celor patru săptămâni, sub supravegherea medicului psihiatru Lorna James și a noului ei șef, Toby, li se administrează un medicament experimental care e conceput pentru a le intensifica nivelul de dopamină, molecula anticipării, denumită și "molecula îndrăgostirii".
Cristina Juncu semnează o muzică tip glitch, bazată foarte mult pe loop, cumva cu influențe adamiliene observabile, o coloană sonoră foarte potrivită în susținerea atmosferei de examene regulate, subteste ale testului clinic, care ajunge în inconștientul spectatorilor ca sunetul acela de ceas care ticăie în cameră 24/7.
Tristan (Vlad Ionuț Popescu) și Connie (Oana Jipa), subiecții testului, exersează o apropiere cvasi-naturală, cred ei (sau nu, nu mai știu ce cred) unul de altul, augmentată de nivelul ridicat de dopamină. Eficiența testului, însă, se realizează cel mai bine aproximând o depărtare (joaca asta cu nivelul de dopamină duce la căutarea stimulilor fizici pentru a reechilibra psihicul, într-o formă eliberatoare). Pe durata testelor se întâmplă iraționalul flirt continuu, îndrăgosteala oamenilor oricum e privită ca placebo, sunt mințiți prin omisiune sau li se spune că doar unul dintre ei testează medicamentul în realitate. Medicul coordonator, Lorna (Camelia Pintilie) știe, în final, aproape la fel de puține ca ei despre ideea medicului șef Toby (Bogdan Nechifor), devine ea însăși un subiect relevant pentru acesta, dar în alți parametri de testare. Scopul testului e identificarea unui tratament regulat pentru depresie, țelurile nu par să fie comune celor doi medici, nu se urmărește eradicarea, sau încercarea de așa ceva, ci mai degrabă o temporizare a medicamentului pe o durată mai mare, fapt care duce la dependență în cele din urmă. Momentul cel mai greu nu este cel al conștientizării problemei și al începerii unui astfel de tratament, cel mai greu e să te lași. Pentru Tristan și Connie apare confuzia sentimentelor reale cu dezechilibrele chimice, ei asociază stimulii fizici cu ideea de îndrăgosteală. Lucrurile iau, per se, vreo trei plot twist-uri, avem planul secund al relației lui Toby cu Lorna, simetric în abordare cu planul principal, relația dintre Tristan și Connie. Doar Lorna interacționează activ cu subiecții testului, fiind implicată în el prin prisma unor frustrări personale, lucruri pe care vrea să le rezolve la sine, suferind mult după fosta relație cu doctorul Toby, șeful ei, despărțirea fiind factorul extern care i-a cauzat manifestările asociate depresiei.
E o temă mare, puternică, făcută în cheie tragi-comică, foarte bună din punct de vedere actoricesc. Oana, Camelia, Bogdan și Vlad sunt fenomenali în rolurile în care au fost distribuiți. Vlad are o energie incredibilă, e exploziv, și admir asta foarte mult, dar mi-a dat pe alocuri senzația unei hiperconștiințe de sine, trecută într-un soi de prefabricare. M-am simțit, de câteva ori, ca la unele dintre filmele alea dublate ușor decalat, în care mișcările sunt puțin în urmă față de sunet. Evident că nu e cazul aici, fiind o reprezentație live, dar am făcut asocierea asta gândindu-mă mai degrabă la un soi de studiere a sinelui, o autoregizare (mai) vizibilă, nu știu, e un sentiment, de parcă ar exista anumite tipicuri deja vizibile. Poate spun asta și din simplul motiv că nu am simțit atât de bine cheia limbajului pestriț folosit uneori (& atribuit exclusiv personajului său), momentele acestea mă făceau să tresar puțin, mă rupeau din filmul în care spectacolul încerca să mă readucă, așa cum ar face, pentru versuri, niște asonanțe nenecesare. Dar o energie super bună, catchy și explozivă și dedicată, lucruri cu care rămâi și după spectacol.
Bogdan Nechifor a adus în scenă două personalități ale aceluiași personaj, din care simt că îmi plăcea doar cea neserioasă, ludică, dar asta prin comparație cu inserțiile de seriozitate controlată. Înțeleg rostul, sunt doctori care conduc un test clinic, trebuie să aibă un fundament totul, dar chiar și actoricește vorbind, am simțit o apropiere mai mare în scenele să le zicem "neserioase", față de cele pur savante.
Nu m-am simțit prea confortabil (dar cred că asta e și ideea) când scenele tensionate dintre subiecți sau dintre doctori își lungeau tensiunea înspre redundanță (pentru mine). Ritmul era acolo, tonul la fel, cearta creștea într-un fel controlat, potențat foarte bine pe părțile astea, dar părțile de text per se făceau totul să pară sub iluzia interminabilului. Cred că am simțit despre scenele preferate că au trecut prea repede și aș mai fi vrut, dar îmi dau seama că rămân preferate tocmai pentru că le-am perceput așa. Camelia controlează foarte bine o grămadă de stări, e o oscilație constantă între calm și, gradual, pierderea cumpătului și, gradual, revenirea la calm.
Îmi place și că paleta de stări pe care te lasă să o experimentezi rolul de subiect al testului clinic e imensă, totul sub umbrela unor efecte secundare.
Scena imediat următoare AVC ului lui Tristan, ne clarifică foarte multe din realitatea exersată a sentimentului faux-contingent de iubire, Connie (Oana Jipa) se hotărăște să își dedice restul timpului îngrijirii lui Tristan, să îi fie alături, cu speranța oarbă că își va reveni în cele din urmă și își va aduce aminte de ea, că a iubit-o, că o iubește.
Într-o simetrie a confuziei, vedem cuplul-subiect-de-test reiterat în imaginea celor doi medici, final care lasă o cheie foarte largă de interpretare, de la "același cuplu peste ani" la "aceeași situație determinată de legătura cu testul clinic".
Ca stare, spectacolul Efecte secundare, regia Vlad Bălan (poate și prin prezența lui Bogdan și a Cameliei în roluri similare) mă duce cu gândul la Minunata lume nouă, după Aldoux Husley, regia Catinca Drăgănescu. La fel, un spectacol construit pe ideea de glitch, în care oamenii iau pastiluțe de "Soma" pentru a funcționa în parametri normali. Seria de pe Netflix, Brave New World, cu premiera în 2020, are un vibe similar, ceea ce mă face să mă gândesc că Aldoux e foarte meticulos cu descrierile în cartea sa. Efecte secundare m-a trimis înapoi în copilărie, în liceu, la Relief 3, laboratorul în cadrul căruia s-a jucat Minunata lume nouă, poate și prin soluțiile alese pentru a ilustra tema, poate și prin estetica decorului modular, costume, paralela fină între rolurile făcute de Bogdan și Camelia, cred că umorul lui Bogdan e recognoscibil peste timp, imaginea cu el zicând "Merge, merge? (...) Merge pe dracu'!" în Minunata lume..., e una vivace. Cred că o să spun același lucru peste ceva vreme și despre Efecte..., deși nu prea există replici cu aceeași rezonanță.
În schimb, ca stare, tragicomedia Efecte secundare e reușită, și are și propria identitate, dincolo de paralela făcută adineaori din amintirea unui spectacol drag. O identitate nu doar scenografică, nu doar textuală, o unitate conceptuală cu scop și deznodământ. Sunt fan declarat al simetriilor, așa că finalul m-a prins tare, un melanj de concret și abstract, deschis, deschizând o așteptare fără așteptări, un neocortex umanizat între sintezele chimice precedente.