Textul este foarte bine reconceput și adaptat, de data asta ca nucleu funcțional al unui spectacol de teatru de tip satiră emergentă despre întrebarea hamletiană pusă asupra revoluției în Alexandria. Emisiunea fictivă îi are invitați pe bibliotecarul școlii (Alexandru Papadopol), un tânăr bursier în străinătate (Vladimir Purdel), iar moderatoarea (Cristina Drăghici) devine echilibrul aparent între două generații de teleormăneni revoltați, care își trag seva întăritoare a propriilor convingeri din celălalt. Bibliotecarul susține că deține o filmare cu zece minute pilduitoare asupra a ceea ce s-a întâmplat la '89, structura textuală grandioasă anticipativă ar presupune o deturnare de situație, întocmai cum a fost sau n-a fost, până la urmă. Cele zece minute pilduitoare sunt, de fapt, filmările unei aniversări de căsătorie, intercalate cu momente noninteligibile, cropuri, breakuri date de banda folosită, înregistrare împărțită și cu fragmente din 101 dalmațieni, un haos total, scos cu nonșalanță dintr-o sacoșă pilduitoare de rafie.
Bursierul teleormănean venit de pe tărâmuri olandeze devine suflătorul aerului pilduitor vest-european, dar nici acesta nu-și menține coerența prea mult timp, când descoperă că paznicul școlii la care a lucrat bibliotecarul e bunicul său, ce lume mică și pilduitoare. El susține că nu a existat revoluție în Alexandria și că teleormănenii morți au fost de fapt morți la manifestațiile din alte orașe, dar bibliotecarul își pune toți banii pe certificatul de revoluționar, pe care îl scoate pilduitor la cameră din sacoșa pilduitoare de rafie. Subiectul aprinde în toți catharsisul adevărului personal și nevoia de a susține belicos opiniile vehiculate. Apar momentele apelurilor telefonice pilduitoare, confuziile și înjurăturile pilduitoare, ridicatul vocii și întreruperile, iar sacoșa de rafie pilduitoare dezvăluie și secretul însuflețirii bibliotecarului, cu toate că emisiunea nu are etilotestul pilduitor.
Construcția textuală este, deci, pe bună dreptate, foarte bine dozată. Tot ceea ce se vede pe scenă e proiectat de asemenea pilduitor și pe ambii pereți laterali cu o cameră plasată pe mijlocul sălii, printre spectatori. Artificiul ăsta funcțional face să pară că asiști la emisiune și din platou, dar și de acasă, șterge cumva impresia de sală, te absoarbe. Pereții au avantajul că proiectează și niște reclame vechi la publicitate, dar scena are avantajul că în momentele de off air poți urmări panica invitaților și disperarea moderatoarei, dacă vrei să vezi și asta.
Scenografia transcende calitatea de butaforie pilduitoare, totul e ad litteram, de la birou la canapele, de la televizoarele nefuncționale la frigiderul adevărat în care se ține suc. Mileuri, fețe de masă, sacoșa pilduitoare de rafie, hainele per se, amplasarea lor, încărcătura intenționat îmbâcsită, care te duce fix în anii '90, toate gândite și semnate de Cora Oprea, vin într-un duo fenomenal cu lumina galbenă, bătrânicioasă și ușor chioară, specifică tot timpurilor încă de influență socialistă puternică, semnată de Vlad Lăzărescu. Sunt de părere că reglajul unui astfel de ambient e mult mai ușor de făcut în film și Porumboiu a avut o muncă mai ușoară de execuție. E mult mai simplu să găsești un apartament cu o configurație comunistă înăuntrul lui, care-ți ușurează munca foarte tare, decât să clădești de la zero, doar pe baza unor repere conceptuale, un întreg spațiu scenic, în cheia atmosferei dorite, ba mai mult, să mai și emani asta într-un spectacol destul de dificil de creat și de menținut.
Am făcut ce s-a putut se află acum la un nivel incipient în dezvoltarea ca spectacol și deja m-a prins. Procesul, durata scurtă, lucratul și dezvoltatul în festival, nu e de mirare că spectacolul și-a aflat începuturile sub umbrela Ideo Ideis. Proiecțiile se pot vedea și pe un fundal tapetat, căptușit (în scop acustic, desigur), fapt care apropie și mai mult conceptul de perioada dorită. Momentul de dans comemorativ al fetițelor e realmente un boom comic, la fel cum e și construcția machetei comemorative din lego, laolaltă cu inefabila concentrare a băiețelului care știe că are datoria sfântă de a termina până la finalul emisiei. Epitoma lucrului asumat cu ce avem, epitoma am făcut ce s-a putut, care naște comic, dar te și învață ceva despre tine, despre celălalt.
Fără doar și poate, Alexandru Papadopol face - aparent fără vreun efort cosmic subapreciat - un rol pilduitor și delicios, monopolizează întregul talk-show, lui îi observăm cel mai bine avântul și degradarea progresivă, în cadrul aceleiași emisiuni. Plasează comic, calculat și totuși natural, acțiunile repetitive, definitorii pentru personaj, cât să nu îl încarce deloc, ba să potențeze râsul din sală. Apropo, spectatorii au fost extraordinar de receptivi la spectacolul Am făcut ce s-a putut, iar feedbackul a fost unul de ajutor și incredibil de valoros. Cioacele specifice emisiunilor TV funcționează întotdeauna, fără dubiu, există atât de multe emisiuni omoloage românești cu care creierul asociază dimensiunea aceasta de spectacol, iar dinamismul e susținut și de experiența spectatorului. De exemplu, nu pot să nu îmi aduc aminte cea mai amuzantă emisiune TV, dată pe TeleM acum mulți ani, în care moderatorul și medicul invitat au zis o glumă înainte de emisie, apoi au început să discute despre cancer hlizindu-se pentru vreun sfert de oră așa, mocnit. E important ca un spectacol să fie în stare, structural, să îți acceseze amintiri relevante omoloage, totul se contextualizează mult mai personal așa.
Vladimir Purdel joacă și el în aceeași cheie contrară filosofiei răbdării, dar este într-o astringență totală cu domnul bibliotecar, mult mai calm, lasă de la sine, evită polemicile și declamă totul superior alegoric, fundamentează fiecare zicere cu un singur argument, cel al bursierului, dar studiile din spate nu se văd nici scuturate, astfel încât personajul făcut pare că se încarcă pe timpul vorbelor celuilalt, iar de fiecare dată când bursierul vorbește, se face așa o bulă de neînțelegere în jurul său, pe care trebuie să o explice, dar complexul de superioritate nu îl lasă niciodată să clarifice obiectiv, până la capăt. E un personaj delicios și acesta, o contraforță necesară primului.
Cristina Drăghici devine în spectacolul Am făcut ce s-a putut moderatoarea care le-a văzut pe toate, schițând o atare imparțialitate dictată de etică, dar refulând propriile păreri și chiar intrând în polemici pe fondul aceleiași contre la filosofia răbdării. Gradul de iritare la care mă aduce ca spectator e magic, similar cu multe prezentatoare TV pe care le văd câte o singură dată și mă conving că nu o să mai urmăresc niciodată emisiunea lor. Faptul că e atât de aproape de sentimentul pe care mi-l dă televiziunea e incredibil. Că mă trece prin efectiv aceleași stări, aceleași simpatii / antipatii cu care mă identific. Asta nu înseamnă decât că e o treabă foarte bine făcută.
Cuplul comic voluntar-involuntar compus din reporter (Bogdan Tulbure) și localnic (Sever Andrei) e și el unul delicios. Există instalat un cringe al filmării, care e lesne transfigurat în comic, defocalizarea nu se produce de la cameră, ci dinspre persoana filmată în sine, un moment minunat al comicului de situație, un fel de disociere totuși condescendentă, cu urme de confuzie, în 5 cuvinte pilduitoare: am făcut ce s-a putut.
Abia aștept să văd, apropo de stadiul incipient de dezvoltare, o evoluție pilduitoare a acestei adaptări teleormănene pe un clasic al lui Porumboiu. Sunt curios ce se mai poate aduce / cosmetiza într-un spectacol care mi se pare deja per se pilduitor de complet, echilibrat, comic adevărat, ca o incursiune binevenită în trecutul formării umorului meu cu Nașul, Prima TV, OTV, desigur, ca o deblocare a unui sector de amintire în bloc, cu care mi-am învelit bine perioada pre-adolescentină, când se contura printre râs și nițică înțelegere tematică. Mi-am dat seama ce scofeturi de emisiuni nebănuite făceau audiență pe vremea aia, cât de greu se calibra simțul penibilului invitaților, cât de stupide și de puerile erau genul ăsta de ieșiri din decor, realmente neprofesionale, dar ce nu se întâmplă de dragul audienței. Bine, nu că acum nu s-ar inventa știri sau nu s-ar circumstanția complex banalitatea, doar avem un popor faux-filosof la bază, dar totuși paremiologic. Tot așa cum paremiologic spunem, după câte un oftat mic, după ce nu facem mai nimic: am făcut ce s-a putut. Oare? Oare am făcut?
Spectacolul văzut pune cumva presiune și pe zicerea asta, ridică mult nivelul acelui s-a putut, acelui am făcut. Ba mai mult, rămâne într-o continuă dezvoltare. Sincer, la mine a ajuns foarte frumos toată construcția, și o să o zic de câte ori e nevoie, e mult mai greu să atingi asta în teatru decât în film, sau televiziune. În ultimele două, premisa ecranului e deja acolo. Aici, scenografia trebuie să substituie (și) premisa ecranului, jos pălăria pentru tehnic, mai ales că a fost și o presiune a timpului de lucru. Nu s-a simțit. Deci, ca atare, nu, nu am un déjà vu legat de A fost sau n-a fost?. Mai degrabă am un Jamais Vu despre Am făcut ce s-a putut.
Pilduitor.