Eu unul am rămas pe luminița albastră, am vrut să ascult premiera până la capăt. După ce s-a terminat, pe frecvența albastră a intrat și Teama de a înota pe întuneric, text tot de Gabriela Harabagiu, regia Ilinca Prisăcariu, despre care, de asemenea, am scris anterior pe Liternet (aici).
Despre Alexandra, iz everything alright?, premiera de la Ideo Ideis, se pot spune multe, dar cert e că niciodată nu se poate spune că se poate uita. O temă umană, caldă, într-o cheie comică, dar mai degrabă spre emoționant-empatic, o disociere voită de planul real în care Alexandra (Ștefania Cîrcu), fiica de 34 de ani, devine ea însăși "mama" propriei mame (Carmen Tănase), care se confruntă cu debutul bolii Alzheimer. Lucrurile se acumulează treptat, există un soi de ping pong al stărilor prin care mama și fiica trec împreună, dar complet separate. Pe de o parte se reiterează câteva patternuri cognitive, ajunse mereu la o tabula rasa descurajantă pentru fiică, moment în care Alexandra știe că nimic nu e în regulă, nici măcar să te enervezi și să îți verși frustrările neputinței asupra femeii care ți-a dat viață.
La început sunt lucruri micuțe care anticipează un degradé construit dinspre firav și ingenuu înspre disperant și neputincios, lipsit de orice soluție.
Vocea lui Alexandru Potocean moderează un soi de talk-show interiorizat, cu polaritate inversată, întâmplat în conștiința comună mitică a neo-Electrei. Mama și fiica se întâlnesc, dar într-un raport invers, fiică-mamă, în contingent, într-un absurd care e mult mai aproape de realitate decât orice explicație. Amintirile dispar dinspre recent înspre cele incipiente, există o structură de bază, repetitivă, un model funcțional. Boala asta nu e un spectacol. Boala asta e un chin și pentru cei care o au, pentru consumul psihic dat de mustrările momentelor de luciditate, și pentru cei de lângă, victime colaterale, cei cărora de fapt boala le este adresată. Cea mai rea e zbaterea din momentul conștientizării semnelor, emoționantă, ilustrată frumos și de momentul punerii hainelor greșite la spălat.
De data asta, în Alexandra, iz everything alright?, planul contingent nu mai poate fi privit ca o salvare, ca o scăpare. El poartă stigma acestei conștientizări despre care vorbeam, duce cu el deznădejde și tot mai multă suferință, mascate într-un fel ludic, de moderatorul Alex Potocean, care oferă o faux-cheie de interpretare absurdă, un colac de salvare închipuit, plutitor pe inserția de râsete prefabricate de tip public emisiune tv. Răsturnarea imaginii ca într-o retină divergentă e acum realitatea. Mama devine o mamă onorifică, rămâne mamă prin iubirea și grija fetei care rămâne lângă ea orice ar fi. Există o componentă supraumană, din punctul meu de vedere, un fel de nimb al tuturor oamenilor care au făcut, fac și vor face genul acesta de sacrificii pentru o persoană care se confruntă cu boala Alzheimer. E o valență a iubirii care o statornicește, dar nu e niciodată dorită, ci doar întâmplată, cu multă conștientizare și prevenție în spate.
Teatrul Improbabil surprinde bine fix nuanțele de care ziceam și de data asta. Alexandrei nu i se pot pune decât întrebări generice (vezi titlul), empatia oamenilor e sacadată de gânduri, de milă, de bucurie că lor / nouă nu ni se întâmplă. În final, tu, Alexandra, sau tu, nu Alexandra... ești singur în fața sorții, te gândești că e nedrept, îți pierzi cumpătul, dai vina pe cei care nu au vreo vină, te frustrează că ai 34 de ani și trebuie să fii o mamă în toată regula pentru cineva care obișnuia să-ți fie, te uiți la ea mai rar ca la o mamă, mai mult ca la o povară, suporți și înghiți în sec când te uită, răbdarea ta se întinde mult, mai mult, dar răbdarea ta nu se rupe, e foarte elastică, e una martirică, te îmbătrânește, dar iubirea vine și cu asemenea momente. Tu nu simți un preț. Oricât de tare te-ar ajunge din urmă supărarea, sau sentimentul că nu e nimic de făcut, preferi să repeți totul din iubire. Te bucură scurte, tot mai scurte momente de luciditate în care primești ce ai nevoie ca să continui.
În continuare, Alexandra iz everything alright? e un spectacol care ne apropie, scuturându-ne de prejudecăți, de probleme pe care obișnuiam să le privim altfel înainte, mult mai lax, mai detașat. Spectacolul de aseară a fost fix ca o meditație de vindecare a emoțiilor și de apropiere reală de teme precum a descoperi iubirea-sacrificiu. Sunt doar voci, până la urmă, cărora le atribuim propriile fețe, când închidem ochii, iar asta ne educă foarte mult emoțional. Ne educă răbdarea, impulsivitatea, controlul, iubirea, dar ne învață și cum depășim momente greu de gestionat, tocmai arătându-ne o realitate mimetică foarte personală fiecăruia. Nu ai cum să nu fii personal cu spectacolele Improbabile, legat personal, și nu doar prin greutatea temei, ci fie doar și prin exercițiul de imaginație inconștient care atribuie fețe cunoscute, apropiate, familiare, vocilor și situațiilor date.
Asta se întâmplă și în cazul celorlalte spectacole audiate, Frica în sân, Bad lovers, Teama de a înota pe întuneric... toate, toate. De asta conceptul Improbabil funcționează și crește, e o bucurie să simt că îl pot crește și eu, ascultându-l cum îi bate inima prin niște spectacole fenomenale, ascultându-i respirația foarte personală cu imaginarul meu, o experiență pe care o tot cultiv și o să o cultiv multă vreme.
Ieri (18 august 2022) a mai putut fi realizat un experiment cu cele trei canale. Energia grupului, deși omogenă, se compunea din trei spectacole diferite simultan, trei culori, trei raportări. La un moment dat, am început să fac mashup-uri de text, schimbând frecvențele, culorile și spectacolele, implicit, între ele, alternându-le. M-am gândit sincer că o potrivire tot există, poate fi conceput un teaser de Teatru Improbabil remix, care cred că nu ar prinde deloc rău. Remixuri la fiecare stagiune. Te prinde mult mai tare când deja ai stagiunea gata, dar pot fi destul de confuze înainte cât să servească drept promo cinstit. Eu notez ideea asta pe LiterNet, să rămână aici, să nu ziceți că nu v-am zis, sau că n-am gândit-o eu, atunci când apare și bubuie.
Întâlnirea noastră Improbabilă dar posibilă din pădurea-parc Vedea m-a făcut să îmi dau seama că noi, amatorii de teatru sonor, nu suntem o sectă. Nu e nimic ideologic aici. Bine... Miiiint.... Poate așa... puțin. Puțin de tot. Iar dovada e asta, în poza de mai jos îl puteți vedea pe Alexandru Ivănoiu ascultând pulsul și suspinele copacilor și oferindu-le ulterior consiliere. Ba, mai mult, după lumina verde din căști, ne mai putem da seama de un lucru. E focusat pe spectacolul scris și regizat chiar de el, Bad lovers, ba îl transmite acum și naturii, pentru un reach cât mai bun. Ivănoiu, haha, să știi că ești busted la copac, iubitorule (și creatorule) de teatru sonor în Improbabil. Pup.
Citiți textul acestui spectacol aici.