Din grija de a nu trece cu vederea vreuna dintre feţele politice înşirate cuminţi în scaunele de la Sala Palatului, ca să nu scape de blitz tocmai în seara inaugurării Festivalului Enescu, ziariştii au trecut prea uşor peste un gest aparent mic, dar cu o mare semnificaţie. Şase tineri au pus la cale unul dintre puţinele proteste culturale de la noi: culcându-se pe jos în faţa clădirii luminate din abundenţă, care îşi aştepta invitaţii puşi la patru ace; ei au vrut să le amintească acestora şi societăţii româneşti în general în ce context are loc această manifestare culturală "de vitrină".
Că au dreptate nu mai trebuie spus, ţine de domeniul evidenţei. S-a comentat atât că sărăcia invocată mereu la noi când e vorba de cultură este flagrant contrazisă de investiţiile demne de un nabab în festivaluri sau manifestări grandioase, adevăraţi magneţi pentru camerele de luat vederi care le priesc la ten politicienilor, indiferent din ce parte a spectrului politic provin ei. Cum să nu te revolţi cînd vezi că se găsesc miliarde ca să se pună în vitrine orchestre prestigioase ale lumii, în timp ce muzicienii din ţara în care se întâmplă asta sunt pur şi simplu ignoraţi şi nevoiţi să strângă ban cu ban de te miri unde pentru a-şi duce munca la bun sfârşit?
Revolta atinge însă un apogeu când toate astea se întâmplă sub mandatul unui proaspăt ministru de profesie compozitor, care ar trebui să ştie mai bine cum stau lucrurile măcar în zona artistică din care provine. E drept că Adrian Iorgulescu a sosit la conducerea ministerului când bugetul festivalului şi amploarea lui, la 50 de ani de la moartea lui Enescu, era deja stabilit. Ceea ce i se poate însă reproşa ministrului este că nu a făcut o declaraţie prin care să clarifice care este poziţia sa faţă de aceste eveniment şi să ceară scuze într-un fel sau altul muzicienilor români, colegii săi, cărora li se mai dă şi anul acesta o palmă usturătoare.
Din păcate, ministrul Iorgulescu nu pare genul care să pună piciorul în prag, ci mai degrabă efigia intelectualului şovăielnic predispus la înclinarea capului de îndată ce i se strigă ceva pe un ton mai apăsat. Lăsând la o parte faptul că n-a avut intuiţia să evite ca prima sa apariţie televizată după nominalizarea de către premier să aibă loc la OTV, postul din garsonieră, ministrul şi-a început mandatul cu o gafă de care popasul său în biroul ministerial, atâta cât va dura el, va rămâne marcat.
Catedrala Mântuirii Neamului - prioritate culturală a României? Şi dacă ar fi aterizat cineva de pe Marte, şi-ar fi dat seama că e ceva în neregulă cu acest anunţ, darămite unul coborât de la cârma unei Uniuni de creaţie, unde a stat un deceniu!
Iată de ce nu mă miră că noul ministru s-a făcut că nu-i observă pe tinerii întinşi pe ciment, ocolindu-i şi intrând prin altă parte, când normal ar fi fost să le dea frumos mâna şi să-i ajute să se ridice, cu un gest simbolic. Mă tem însă că singura cale pentru tinerii artişti din toate domeniile rămâne efortul de a se ridica singuri, poate chiar în ciuda unui stat care îi ignoră şi a indiferenţei împinse până la nesimţire a oficialităţilor acestui stat care abia dacă schiţează o strategie de dezvoltare culturală, în schimb aruncă cu banii publici încotro văd cu ochii. Gestul lor de protest public - similar cu cel făcut cu cîţiva ani în urmă de doi poeţi, frumoşi în naivitatea lor, care vroiau să scoată fantomele din Uniunea Scriitorilor - este un semn de normalitate, o dovadă a sănătăţii artiştilor independenţi, a căror gândire nu se lasă pervertită de microbul festivismului cultural. Liniştea acestor oameni apărând în întuneric ideile în care cred are infinit mai multă valoare decât tevatura politicienilor care se pretind iubitori de cultură fiind, de fapt, ahtiaţi după reflectoare.