Montarea lui Felix Alexa întrunește, de departe, cel puțin două constante stilistice demne de luat în considerare. Disiparea graniței dintre realitate și ficțiune și extinderea viziunii ionesciene asupra teatrului de păpuși. Ele fac un fericit corp comun în mizanscena lui Felix Alexa, vizibil din start. Un merit al acestei capacități de sinteză și slujire fidelă a spiritului ionescian îl are, în construcția spectacolului, scenografia asigurată de Carmencita Brojboiu. Ea împrăștie pe tot spațiul de joc mulțime de colivii acoperite în care sunt păpuși din mitologia secretă a copilăriei. Coliviile sunt semne / simboluri voalate ale recluziunii. Acestora li se adaugă trei pereți metalici, cu rezonanțe specifice, sinistre, stropiți cu sângele care prevestește crima finală. Lateral dreapta e amplasat tronul destinat instruirii, transformat treptat în scaun de tortură. Tot subiectul se bazează pe balansul între inocență și cruzime, între preluarea puterii și pierderea puterii. E jocul fatidic preluat de la dramaturg și expus publicului ca incidență a normalității cu agresivitatea latentă. Camera care proiectează pe ecranul din mijloc fețele personajelor are același rol de a susține mixtura real - ireal în care se scaldă delirant eroii piesei. Contribuția Carmencitei Brojboiu la aceste sugestii e precumpănitoare. Trebuie spus că ea a lucrat la Cluj mult cu Tompa Gábor și intuiește cu precizie, ca să nu spun că are în sânge, ca și regizorul clujean, spiritul ionescian.
Deși se joacă de obicei în spectacol-coupé cu Cântăreața cheală, regizorul a reușit să închege în actuala montare a Lecției de la Teatrul "Nottara" o reprezentare obiectivă și demonstrativă a conținuturilor ideatice ale textului, rotunjind un întreg eșafodaj de semnificații suficient sieși. Prin rețeaua eșalonării simbolurilor, spectatorul se simte atât de încărcat emoțional încât nu mai are nevoie de nimic altceva, nimic în plus. Lecția teatrală servită la cald îi ajunge pe o săptămână sau chiar mai mult. Șocul tragediei comic derulată, neverosimilă în bizareria ei, durează în timp, căci Ionesco și însoțitorul, reprezentantul său pe scenă, știu să șocheze. Ceea ce i s-a transmis spectatorului în timpul reprezentației rămâne să fie aprofundat, rumegat îndelung, după căderea cortinei.
Repetând, lucrând la spectacol în plină pandemie totalitară, regizorul mărturisea că niciodată nu i s-a părut această piesă "mai actuală, mai percutantă, cinică, emoționantă dar și neliniștitoare". Ce-ar zice azi, când abuzul puterii din Rusia a luat forme halucinante, aberante, ca și puterea exercitată de Profesor asupra Elevei pe plan strict individual. Exercițiul puterii, devoalat cu cinism nemărginit pe spațiul strict profesional, didactic al meditării unei eleve prostuțe, pune față în față două intimități în conflict camuflat. E, în mic, o deraiere de la normal, de la civilizație, de la comportament și simțire umană. Manie a criminalității, dublată de instincte sexuale (neexemplificate dar subiacente), delir și scrânteală nestăpânită. Pericol semnalat dramaturgic în acest mod agresiv, sfidând legile conviețuirii. Cum, în mare, tot despre o deraiere de la normal e agresiunea militară a lui Putin, aberantă ca orice crimă. Trimiterea e subiectivă, dar mi se pare concludentă în peisajul actual, țintind de la un totalitarism de interior (familial, profesional, etc.) la unul social, de mare amploare. Chiar așa să fie? pare a se întreba autorul/ autorii spectacolului, creând pe scenă "lumea noastră absurdă ca o colivie". Oare asupra unui asemenea pericol dorea să ne atragă atenția marele dramaturg?
Pendulând între timiditate și forță, Gabriel Răuță încarcă în complexitate firea neliniștită, controversată a Profesorului. Glisând cu rapiditate de la o stare la alta, ca fețele unui Ianus ce privește aproape simultan spre lumina normalității și beznele criminalității devoratoare, actorul excelează în câteva secvențe play-back pe muzică de Puccini și Mozart, care-i subliniază delirul, așa încât devine ușor de înțeles de ce se poate omorî pe aria lui Figaro. El marșează pe dorința de a domina, depășind regulile firescului, stăpânit de fascinația răului. Iraționalul se instalează ca o maladie sinistră.
De o exactitate matematică în rostirea replicilor, Ioana Calotă (care joacă acest rol alternativ cu Cristina Juncu) este o Elevă ce mimează conștiinciozitatea, măsurându-și forțele în competiție cu Profesorul. Inițial optimistă, încrezătoare în formele de educație, ea se lasă treptat stăpânită de puterea malefică a celui ce are pretenția că educă, răspândește lumina cunoașterii. Devine treptat confuză, retrasă în propriul ei corp (râvnit în secret de profesor), imposibil să se apere și în această retragere din fața atacurilor lui verbale se comite crima. Semnificativ schimbată, cu vocea metalică a unui mecanism acustic dirijat din umbră, Catrinel Dumitrescu e o Menajeră bizară, tăioasă în sentințe, cu mers sacadat și față împietrită. Peruca neagră îi conferă o stranietate mitică. Înfățișarea ei se asociază cu zgomotul făcut de ușile / panourile metalice și cu zgomotul sinistru al pașilor ei. Atitudine ei severă, autoritară, mi-a amintit de duritatea extremă a sorei șefe din Zbor deasupra unui cuib de cuci, tot un semn al monitorizării excesive de tip Big Brother. Structura circulară a piesei e sugerată în final când Menajera anunță vizita altei eleve. Istoria se repetă, în mic, în mare, zeii cei buni nu pot interveni.
Din spatele acestei înscenări macabre, tragi-comice, ne privește sceptic și îngrijorat Eugène Ionesco însuși, cu chip de blând clovn fellinian, întrebându-se grav și responsabil: Vai, ce mai e de lumea asta!?