Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  joi.megaJoy

Să zburătăcim tabuurile! - joi.mega Joy


Adevărul, martie 2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
"Să bem în sănătatea Adelei. / Aniversează ceva? / Nu, dar putem să bem în sănătatea ei. / N-n-nu!", strigă, cu răsfăţ, Adele, trecută bine de 80 de ani în spectacolul joi. mega Joy, ultima premieră a Teatrului Odeon, pe textul autoarei maghiare Katalin Thuróczy, în regia lui Radu Afrim. La octogenarele şi septuagenarele lângă care publicul stă - pe scenă -, se citeşte decadenţa lumii care a trăit splendoarea de dinainte de comunism. Candelabrele frumoase, graţioase, rafinate, din decorul lui Vittorio Holtier, trădează strălucirea şi opulenţa de pe vremea "babetelor". Dar un scenograf fin umblă cu semne fine: elegantele lămpi sunt puse alături haotic, desperecheat. Comunismul, şters cu totul din memoria bătrânelelor, a măturat şi a sărăcit lumea lor aristocratică.

În lumina somptuoaselor candelabre, se instalează, din capul locului, universul "Afrim": decrepitudinea de proporţii apoteotice, dureroasă în sine, e tratată cu excelent umor. Regizorul răvăşeşte nemilos, insolent-jucăuş, toate clişeele şi tabuurile legate de vârstă şi senilitate. Ca şi până acum. Doar că un semn mai nou, din producţiile recente ale lui Radu Afrim, se cere semnalat: în atotstăpânitoarea deriziune, regizorul creează breşe de delicateţe şi profunzime. Aparenţa mimetică de dinainte face loc şi unui plan secund. Cât de grave şi de dureroase ar fi adevărurile despre neputinţă, totul intră, ca de obicei, într-un comic suculent. Dar intră cu măsură, căci acest prim nivel nu mai e menit să-l radă pe cel grav, ci doar să îi condenseze patetismul. Ceea ce îi iese perfect lui Afrim, după ce s-a curăţat voit de grotesc, de apariţiile de fantoşe, de păpuşi mecanice ale multora dintre personajele spectacolelor anterioare, este un tangaj strălucit între suferinţă şi deriziune. Luciditatea astringentă a regizorului nu mai alungă duioşia, ci coexistă excelent cu ea, antrenând, în consecinţă, infinite planuri de receptare. Sobrietatea şi disperarea îngropate în momentul cu Rose, bătrâna de îngrijit, moştenită de la o generaţie la alta, sunt cântate pe aceeaşi notă, unitară, ca şi tratamentul şugubăţ al morţii din simularea lui Sándor.

Cu o binecunoscută experienţă, regizorul zburătăceşte toate clişeele. Întâi, perspectiva sa asupra limbii dezghioacă dezinvolt stabilitatea construcţiilor lingvistice (de ex. "Am două fete. Sunt deja mici"). Apoi, autoreferenţialitatea fiind deja corp din corpusul stilistic al lui Afrim, regizorul nu ratează tratamentul dulce-ironic al tandreţurilor şi dulcegăriilor ("te sărutez", "te măritezi cu mine?"), rapel la producţii anterioare ca David's Boutique sau Kinky ZoOne. Nu-i vorbă, că şi textul însuşi - cu replici ca "Sunt bătrână, dar nu sunt tâmpită", din scena când intră Adél, târând graţios lesa de care nu e agăţat nici un câine - îi dă belşug de ajutor în tăvălirea în deriziune a tuturor tabuurilor comportamentale. Comicul lui Afrim mătură normele sacrosancte ale tradiţiei şi civilizaţiei (recte respectul datorat senectuţii) cu aceeaşi lejeritate cu care zboară şi conţinuturile afective ce ne împiedică să ne atingem de ceea ce nu înţelegem: de exemplu, lumea spiritelor (cu vocea savuroasă de ventriloc a lui Alin Teglaş din şedinţa de spiritism). Nici protectoarea duioşie faţă de cei mici nu scapă perspectivei ironice: scena de început, cu căruciorul din care ies delicioasele scâncete ale "copilului cu personalitate dublă" (acelaşi Alin Teglaş), aprinzând ţigara uneia dintre invitate şi prizându-şi apoi lacom porţia, ar merita să facă parte dintr-un posibil Muzeu Afrim.

În fond, toate tehnicile amintite sunt la unison cu tradiţionala răfuială a acestui regizor cu "emoţionalele". Suita de finaluri false în care Radu Afrim îşi bate implicit joc de tradiţia teatrală, unde melosul, patetismul şi emoţia nedefrişată sunt constituentele principale, o demonstrează. La fel cum o demonstrează şi delicioasele songuri brechtiene şi muzica ghiduşă a lui Vlaicu Golcea. Imaginaţi-vă un spectacol tradiţional - Cadavrul viu, de exemplu -, cu aceste debuşeuri muzicale afundându-se într-un patetism de calitatea întâi. În contrapartidă, Radu Afrim, mutilează, în ultimul moment, "îngereasca aripă" a emoţiei, virând cântecele către voioşie şi vitalitate.

Ca la marile spectacole, lucrurile par făcute din poignée, fără nici un efort. O joacă! Dar, în spatele jocului, se disting prestaţii actoriceşti de mare clasă, din care cel puţin trei - cele susţinute de Rodica Mandache, Dorina Lazăr şi Constantin Cojocaru - sunt la nivelul marilor performanţe interpretative ale scenei româneşti.

Un lucru trebuie spus în încheiere: un asemenea spectacol pur şi simplu nu se ratează! Alegeţi fie partea care vă înduioşează şi vă întristează, fie cea care vă distrează colosal. Dar nu rataţi premiera de la Odeon! Aşa ceva se vede rar în Bucureşti.



 Toate articolele despre joi.megaJoy


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Cristina Rusiecki


Alte articole

 Nostalgii şi piftii - joi.megaJoy, Dan Boicea
 Nostalgezice - joi. Mega Joy, Mihaela Michailov
 Sex and the Food in the Afrim' Style - joi.megaJoy, Oana Stoica
 Babele supreme - Joi.megajoy, Cristina Modreanu
 Vecinii tăi sînt nişte moşi simpatici. Să mori tu? - joi.mega Joy, Constantin Vică
 Toate articolele despre joi.megaJoy


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer