Deși are numeroase accente comice, Oameni de treabă este o dramă serioasă a unui om prins între propriile vise modeste și anchilozările sale morale.
Ilie este un șef de post de poliție rurală, alcoolic și fără căpătâi, într-un univers sătesc ros de corupție, disperare și sărăcie. Dorește să își vândă unica posesiune importantă, un apartament dintr-un oraș de provincie, pentru a-și face un rost, pentru a-și cumpără un petic de pământ pe care să-și construiască o casă. Cine știe? Poate în acel culcuș va aduce o femeie și, ca în orice vis familist, va avea un copil.
La un moment dat, o tânără mamă rămasă singură (Crina Semciuc) cu un băiețel ar putea fi o speranță. Însă, visul este departe. Loturile de casă sunt scumpe, salariul este insuficient pentru a pune deoparte, și nici Ilie nu este chiar la prima tinerețe. Plus că treburile în sat o iau repede razna.
Iulian Postelnicu îi dă protagonistului o înfățișare chinuită, suferindă, o căutătură fricoasă, servilă cu cei puternici și distantă cu cei slabi. Dacă privim cu puțină atenție, vedem că acceptă prea des și cu prea mare relaxare țuică băută din pet-uri de suc. Chiar și uniforma sa arată o dezordine interioară care nu mai poate fi stăpânită.
În acest peisaj dezolant, apare agentul stagiar Sandu Valentin (Anghel Damian). Tânărul, deși se recomandă exact așa, în tradiție cazon-comunistoidă, cu numele înaintea prenumelui, dă impresia unui spilcuit de la oraș. De fapt, este un copil plin de idealuri de justiție, pentru care a lucra în periculoasa Moldovă profundă este nici mai mult nici mai puțin decât un challenge.
Așa că, atunci când se constată o crimă, noul coleg strică apele bine tocmite ale satului de către notabilitățile locale, primarul (Vasile Muraru) și preotul ortodox. Ei sunt "oamenii de treabă" din toate societățile putrede, cei care fac lucrurile aparent să meargă, dar pe care le otrăvesc prin corupția lor profundă mascată în osii funcționale ale societății. Precum mafia siciliană care rezolvă disputele personale reprezintă exact această mască a bunătății sub care se ascunde cancerul profund al fărădelegii.
Atrage atenția în special primarul creat de Muraru. Un personaj rotund, un manipulator versat și periculos prin relațiile pe care le are la centru, care, în același timp, este văzut și în contextele sale umane și chiar altruiste. Echilibrul scenariului (scris de Radu Romaniuc și Oana Tudor), împreună cu bonomia parcă numai bună de pus pe rană, sunt foarte bine dozate.
Conflictul dintre tânărul justițiar și membrii establishment-ului sătesc se termină prost, ceea ce îl obligă pe Ilie să facă alegeri pe care nu doar că nu și le dorește, dar nici măcar nu ar fi fost în stare să-și depășească singur indolența și alcoolismul dacă o brumă de conștiință și mai ales o disperare profundă nu l-ar fi îndemnat la fapte necugetate.
Meritul principal al Oameni de treabă este empatia lucidă față de protagonist. Postelnicu nu-l înfrumusețează, nu-l face erou acolo unde nu e, dar nici netrebnic acolo unde nu merită. Atunci când, pregătindu-se de momentul culminant, își încheie pentru prima dată toți nasturii uniformei și își pune, marțial, chipiul de om al legii, Postelnicu îl arată legănându-se, mergând cu pasul ușor nesigur al unui bețiv pe o cărare coborândă, ca și cum întâlnirea cu destinul nu ar fi dramatică, ci doar un drum pe care nu dorește să îl facă.
Mai mult decât atât, echipa filmului își asumă riscul unui sfârșit închis, fără nici un fel de ambiguitate. Într-un final cu o doză de falsitate etică, încheierea ar fi putut marșa pe eroizarea sa, pe transformarea sa într-un exemplu de sfânt al conștiinței profesionale și legale. Un don Quixote care se luptă eroic cu morile de vânt în timp ce știe că, chiar dacă pierdută, bătălia lui este cea bună.
Ori, toate aceste slăbiciuni omenești evidente, toate aceste rămășițe ale respectului de sine care, probabil, nici nu a existat vreodată, toate frământările pe care, de fapt, nici nu și le ia în serios, fac din protagonistul Oameni de treabă o figură exemplară.
În schimb, o pistă falsă, una dintre capcanele decriptării acestui film este poziționarea lui în presupusa experiența anomică din România de azi și în special din partea ei văzută ca eșecul cel mai clar al politicilor publice, anume Moldova. Spectatorul bucureștean va privi drama trăită de cei doi polițiști într-un sat pierdut pe marginea Siretului, coloana vertebrală a Moldovei, ca pe o poveste petrecută departe, într-o colonie murdară și săracă a centrului civilizat ce curge dinspre Palatul Victoria către Palatul Parlamentului.
Însă, spre lauda lor, regizorul Paul Negoescu și actorul Iulian Postelnicu au creat un protagonist credibil și o poveste sfâșietoare care depășesc clișeele sociologice sau economice.