Cinematografia românească a prins un avânt fantastic în ultimii ani, nimeni nu poate contesta asta. De la filmele de după căderea comunismului, în care părea că testăm marea cu un deget firav și îmbibat în ciorbă, la calea comercială, împânzită de reclame (mai mult sau mai puțin inspirate), pe care (și-)a pavat-o cu grijă și entuziasm Matei Dima, prin deja foarte cunoscutul Miami Bici și pleiada de "blockbustere" pe care le-a lansat de atunci, filmul românesc prinde aripi și curaj, chiar dacă prin intermediul multor failuri. Am putea spune că "măcar se face ceva!".
Undeva la granița dintre ciorbă și sketch-uri lungi powered by Vlad Cazino, se află filmele care "reușesc". Iar ele nu reușesc pentru că sunt vreo revelație cinematografică sau pentru că inventează gaura din macaroană. Reușesc pentru că păstrează adevărul lumii reale, transformat printr-o viziune regizorală obiectivă și dozată potrivit, ținând spectatorul în priză, lipit de scaun, interesat și angajat în ceea ce se derulează în fața ochilor săi, fără să exagereze, fără să facă abuz de injurii și expresii vulgare, fără să bage în ochi plasare de produse (da, avem o foarte mare problemă cu asta!) și, mai ales, fără să apeleze la glume ieftine și fumate, eventual chiar furate (wink, wink).
Mult-premiatul (și chiar pe merit!) Oameni de treabă al lui Paul Negoescu, dar și Taximetriști al lui Bogdan Theodor Olteanu fac asta foarte bine. Deși, aparent, fără vreo legătură între ele, filmele astea au cam aceeași rețetă: prezintă o "felie de viață" (să trecem razant și pe la fratele teatru, dacă tot) fidel, inteligent, cu un umor mult peste cel din majoritatea filmelor "de public" de pe la noi.
*în continuare, le vom lua împreună, dar și separat, pentru a exemplifica de ce AȘA DA și, cu siguranță, în celelalte feluri, NU (prea...).*
Poveștile din ambele filme sunt relativ simple: în Oameni de treabă suntem introduși în inima unei comunități relativ retrase din Moldova (dar care, sincer, poate fi orice sătuc mai mic din țara asta), unde primarul Costică (surprinzătorul Vasile Muraru, câștigător al Premiului Gopo pentru cel mai bun actor în rol secundar, într-un rol de om rău, da' bun, căruia nu știi exact ce ștampilă să-i pui în primă fază) este legea și ordinea, iar Ilie-Iliuță (Iulian Postelnicu, câștigător și el - Premiul Gopo pentru cel mai bun actor în rol principal; și, sincer să vă spun, una dintre iubirile mele în materie de actori - nu-mi pot aminti să-l fi văzut în ceva și să nu mă fi dat pe spate) este mâna lui dreaptă: docil, fără să pună prea multe întrebări, dar profesionist în a închide ochii când e nevoie.
Taximetriști ne prezintă Bucureștiul de noapte, prin experiența a doi... ați ghicit, taximetriști, care se întâlnesc de-a lungul turei nocturne cu fel de fel de clienți. Povestea există și în varianta de spectacol (de prin 2018, la Apollo111), dar pe ecran are avantajul de a-ți arăta orașul în efervescența lui, plimbându-te prin locurile pe care le știi și le-ai vizitat, dar care par a avea un suflu nou - m-aș arunca chiar să spun că te poate (re)îndrăgosti de București.
Ei, și se iau aceste două felii de viață, una urbană, una rurală (chiar la extremele spectrului, aș zice), se presară cu limbaj potrivit categoriilor sociale pe care le reprezintă - asta e una din victoriile filmelor ăstora: nu face abuz de înjurături și vulgaritate doar pentru că e funny, ci mai degrabă se folosește de limbaj pentru a contura mai bine și mai clar clasele sociale pe care le reprezintă - se alătură o distribuție aleasă pe sprânceană și se obține un film "de public" care are șanse reale de a adăuga ceva în mintea spectatorului său, în loc să-i ofere o oră jumate de hăhăială proastă.
Oameni de treabă îți arată cum oamenii de treabă pot fi cei mai ticăloși, cum corupția și afacerile "pe sub mână" au întotdeauna un final, să-i spunem... neplăcut, și cum binele nu (mai) poate învinge ca înainte. Toate astea într-un cadru rural delicios, cu o găină ca laitmotiv (și mare metaforă, dacă bine am înțeles. Iar dacă nu, tot am s-o consider astfel) și un umor negru care te face să râzi amar știind că ceea ce vezi merge mult dincolo de ecran, până în miezul vieții tale.
Crina Semciuc, Anghel Damian, sus-numiții Iulian Postelnicu și Vasile Muraru creează niște arhetipuri extrem de bine ancorate în realitate, cu nuanțe cuceritoare și având, fiecare, adevărul său pentru care ajunge și la moarte.
Taximetriști funcționează pe două paliere. O dată cel al reprezentării junglei urbane ca fundal pentru peripețiile celor doi, și apoi ca spațiu în care pare că toate frustrările, gândurile negre, nervii și ura pe care, noi toți am adunat-o de-a lungul timpului pentru... taximetriști, au loc să refuleze și ne simțim răzbunați - poate cel mai bine prin personajul Mariei Popistașu, care se simte că a adus și "ceva de acasă" în construcția soției mafioate.
*personal, am o singură amintire cu taximetriști în București, și asta e de acum vreo 20 de ani, când, pentru prima dată ajunsă în capitală, alături de mama, ne-a luat un fel de Lică de la Gara de Nord, ne-a dus până la hotelul la care eram cazate și i-a cerut maică-mii un preț de 2-3 ori mai mare decât făcea cursa - ne-o fi văzut vinituri și a zis că-și face de o șaorma. Doar că maică-mea i-a aruncat prețul corect pe scaunul din dreapta, și-a luat copilul și bagajul și a plecat. Iar când nenea a venit cu țipete și "alo doamna" după ea, s-a întors la el și i-a zis simplu, dar atât de șmecher (că maică-mea nu e papagal, da?) "dom'le, dacă nu îți convine cât ți-am dat, du-mă înapoi la gară!". Și domnul a plecat. Bravo, mama!*
Și mai e o chestie... Ceva mai la îndemână în Taximetriști, dar prezentă și în Oameni de treabă: toate personajele au ceva recognoscibil. Te identifici cu felul în care vorbesc, cu modul în care reacționează, cu tipul de interacțiune pe care îl au și zâmbești de multe ori pentru că înțelegi motivația dinainte ca ea să-ți fie arătată. Iar dacă nu te identifici tu, direct, cu siguranță recunoști comportamente sau caracteristici ale oamenilor din jur; și totul devine foarte familiar și cunoscut, iar miza moralizatoare crește.
Revenind puțin asupra actorilor, țin să menționez din nou numele lui Iulian Postelnicu. Mereu, în tot ce l-am văzut, am simțit că are adevăr și virtuozitate în construcția rolului. Ca și cum pentru perioada de timp în care a lucrat la proiectul X, poți fi sigur că a trăit, s-a comportat, a gândit exact ca personajul său - ceea ce, da, ar trebui să fie abc-ul fiecărui actor și metoda de abordare a fiecărui rol, dar... Crina Semciuc cucerește prin unicitatea personajului pe care îl conturează în Oameni de treabă. Dacă în liceu o urmăream în Selfie și voiam să mă tund scurt ca ea pentru că mi se părea cool, acum am fost cucerită de simplitatea și nervul pe care l-a găsit, atât de specific femeilor de la țară, dar căruia i-a suprapus o dimensiune evoluționistă - un fel de Trei surori care au în sfârșit curajul să plece la Moscova.
Taximetriștii Lică și Liviu, Alexandru Ion și Rolando Matsangos, sunt două firi aparent opuse, dar care se devoalează spre final ca surprinzător, fiecare în felul său, de umani și de apropiați de ceea ce vedem zilnic. Au nemulțumiri, au țeluri (chiar dacă maxim Uber, atât s-a putut), au angoase (chiar dacă probabil personajele nu au habar ce înseamnă cuvântul), au curiozități și, mai ales, au păreri. Mai ales Lică.
Cu toate că filmul nu are neapărat un fir narativ, mai degrabă se împarte în multe și mărunte povești (practic fiecare pasager vine cu propriul fir), nici nu cred că și-a propus neapărat asta. Mai degrabă cred că încearcă o caricaturizare a tipologiilor atât de des întâlnite în jungla urbană cu tentă moralizatoare. Exact ca Oameni de treabă.
Concluzia cu care am rămas după aceste filme e următoarea: nu trebuie ca toată lumea să facă filme de artă / de festival, să exploreze profunzimile absolute ale ființei și să caute metafora profundă a vieții - sau alte cuvinte pompoase. E perfect în regulă să facem filme pentru publicul larg, pe înțelesul tuturor, facile și chiar presărate cu vulgaritate.
Dar... DAR... cred că e foarte important să nu scoatem niciodată din ecuație componenta educativă a demersului artistic (fie el și unul comercial) și să nu uităm să presărăm pe ici, pe colo, o morală. Teoria aia cum că "publicul trebuie apropiat de film și abia apoi educat" mi se pare eronată. Dacă, să spunem, publicul se va obișnui în următorii 5 ani doar cu filme în genul "seriei" deschise de Miami Bici (care nici n-a fost atât de rău până la urmă, dar pare că nivelul a scăzut considerabil pe măsură ce filmele au tot ieșit pe bandă rulantă din mâna echipei respective) va fi de 10 ori mai greu să-l ridici la un nivel decent în care să și "rămână cu ceva". Cred că echilibrarea balanței între entertainment și rost e ceva ce ar trebui să preocupe toți profesioniștii din industrie - indiferent de nivelul de profesionalism și industria de care vorbim.