Ajungem apoi într-un apartament vechi, rămas în coproprietate la partaj între Ilie (Iulian Postelnicu) și Mona (Oana Tudor, care s-a ocupat și de scenariu, împreună cu Radu Romaniuc). Apartament situat la parterul unui bloc din Botoșani. Filmul ăsta necesită mai mulți covrigei, e despre acasă, îmi zic. Ilie e polițist rural, într-o lume în care avem și aceleași microbuze pe care le știu și eu că fac naveta între sate, acțiunea e poziționată clar în timp după apariția Daciei Duster, dar în afară de detaliile astea micuțe, absența tehnologiei, coexistența berlinelor, estetica interioarelor prezentate, toate alcătuiesc premisa unui atemporal care ajută mult de tot filmul. Nu-l încadrează nici la istoric, nu-l circumstanțiază unui singur eveniment, îl ține într-un prezent al tradiției în care, din păcate încă suntem. Faptul că am putut să recunosc toposul se datorează faptului că am copilărit umblând vara prin satele prezentate, am și pescuit în iazul de la Nicșeni, deci înțeleg foarte bine localizarea. Știu, și nu din mituri urbane / rurale, porțiunile de drum impracticabile, recunosc gropile, peisajele, stația de maxi-taxi. Sunt contemporan cu locul și cu veșnicia filmului, am crescut aici / acolo. De asta se prea poate să nici nu am nevoie de prea mult ca privitor. Am apreciat că nu s-a numit Botoșaniul ca loc al acțiunii, după care aspectul să fie neglijat. Chiar s-a filmat acolo, aici, mă rog. Rămâne doar să mă întreb, pentru că oricât aș încerca o detașare, nu merge sută la sută, dacă pentru privitorul non-botoșănean, detaliile astea (să le zicem "fine") pătrund și dincolo de suprafață.
Da, în special în zona rurală de aici, trimiterile direcționale sunt alambicate pentru străini, pentru că sătucele sunt ecosisteme în care toată lumea cunoaște și se are bine cu toată lumea. Oamenii devin repere, pe stânga, cum treci de X, până să ajungi la Y, la trei curți de Z. Tare. Mi-a adus aminte mult de când eram mic.
Vine o vreme când e natural să ieși din Botoșani, moment în care trebuie să lași accentul, uneori și involuntar, deoparte. Și eu, de câte ori mă întorc acasă și mă expun tot mai mult, mă prinde un dor de a vorbi moldovenește, dar chiar e și molipsitor. Am avut și filtrul ăsta audio, mi-am dat seama, după accentele făcute, cine e (și cine nu e) botoșănean.
Ilie e polițistul satului oamenilor de treabă. Un sat cu o femeie frumoasă, râvnită de mulți, dar măritată, prezentată de parcă ar fi singura femeie a satului, Cristina (Crina Semciuc). Peste sat plutește epopeea inundațiilor frecvente, toți se ajută între ei. Visul lui Ilie e să-și vândă apartamentul din oraș și, cu banii strânși, să-și cumpere el o livadă, măcar un pomișor, pentru început, pentru că e o fire tipicară și fixistă, pentru el livada fiind o bază, pe care își poate clădi în cele din urmă și o casă, o familie. Ajuns la jumătatea vieții, simte nevoia să lase ceva în urmă, ceva al său, de asta refuză posturile de la oraș, își știe locul.
În satul oamenilor de treabă ajunge Vali (Anghel Damian), un agent tânăr și înverșunat, care vine în Moldova, dar mai spre nord, la Botoșani, ghidat de știrile citite despre ce se întâmplă pe aici. Ilie, tutorele său, îl descurajează în a face demersuri prea ample, fapt care ajunge să-i trezească băiatului niște suspiciuni despre tipicul întâmplărilor din zonă. Odată cu venirea lui are loc și o crimă în satul liniștit al oamenilor de treabă, de care lumea nu pare să fie prea interesată, mai puțin soția defunctului, cea mai frumoasă femeie din sat, Cristina. Tânărul agent Vali ia declarații și deschide o investigație paralelă, descurajată foarte mult de oamenii de treabă din fruntea satului oamenilor de treabă.
Mai multe nu v-aș spune, întrucât de aici lucrurile se ramifică, totul crește exponențial în intensitate, iar spectatorii devin extradiegeticii cunoscători omniscienți ai adevărului. Totul devine o problemă de moralitate și de remușcare, Ilie este pus în două posturi, cea de contribuitor direct la corupția endemică în sat și cea de unic apărător al dreptății, antitetice per se, dar foarte bine dozate către un climax realmente neobișnuit. Aș spune că filmul devine o tragi-comedie, fiindcă mai avem inserții de comic foarte subtile, uneori chiar în imagini statice, simple, dar foarte puternice, alteori pe spatele unor personaje figurante, care închid cercurile simetriei în film cu o notă hazlie, cum sunt, de exemplu, pescarii care pleacă în Dacia 1310 să caute iazul perfect, în timpul în care se produc în paralel toate ororile.
Livada devine un Eden în care nu ionatanul își află interdicția, ci însuși Ilie, obținerea ei vine cu prețul unor infracțiuni ce îl umplu de remușcări. Baza în viață despre care tot vorbește, așa, cum poate, frust și frugal, e clădită pe un teren imoral, iar lucrul acesta îl conduce către decizia bună, într-un final. Ilie reia ideea bazei și a capului de familie și către copilul rămas orfan de tată, pe care vrea să îl îmbărbăteze.
Chiar și agentul Vali suferă "un accident" în demersul său, iar investigația paralelă se oprește, ca semn că intuiția lui asupra criminalului este cea bună, dar oamenii de treabă trebuie să rămână oameni de treabă într-un lanț trofic prestabilit.
Preotul satului (Daniel Busuioc) se dedublează și el, de la slujitor al Domnului, smerit și cucernic, cunoscător al echilibrului ceresc, al binelui spiritual în lumea văzută, la bețiv primitiv, filistin în trening lipsit de orice calitate umană înnobilatoare, abrutizat în cheie misogină și extrem de impulsiv, violent și vulgar, fiind știut pentru comportamentul său față de soția defunctului, lucruri la care organul legii închide ochii, ca om de treabă între oameni de treabă. Da, puncte bonus pentru înjurături, nu sunt multe, nu sunt nici deranjante, dar sunt autohtone până la Dumnezeu și înapoi. Așa cum Franța secolului XIX are parnasianismul ca tranziție de la romantic la simbolic, tot așa, atemporalitatea regională românească își are promotorii unui illo tempore verbal și paraverbal, care naște viață înainte de cuvânt printr-un simplu "Futu-ți dumnezăii mă-tii!" (cu accșient).
Cred că satul prezentat, cum e și filmul, de altfel, e destul de trunchiat. Sunt puține personaje, poți să le urmărești evoluțiile mai bine, s-ar zice, dar oare așa să fie?! Avem un sat tânăr (nu există babe, semnalez absența, e ceva distopic într-o atare structură), focusul integral converge pe 5 personaje, femeia cea mai frumoasă din sat, agentul nou venit, polițaiul satului, preotul și primarul, cu mici inserții bazate pe rudenie: neveste, copii, dar nu la toți și nici cât ar trebui. Reducția aceasta considerabilă a satului la doar o mână funcțională de oameni e și minunată, dar e și ciudată, parcă. Nu avem scene colective, nimic R.M.N.-ian, nimic moromețian, un action-packed movie în toată puterea cuvântului. La o oră jumătate, se vede clar, accentul cade pe dinamică, pe thrill, pe tensiuni, ceea ce da, funcționează, înnodat cu un comic subtil. Dar (pentru că întotdeauna e un dar), prețul plătit dinamismului incredibil aduce cu sine aparența de frânturi confuze în linia poveștii. Pe alocuri, filmul îmi dă impresia de rezolvare schematică a unor evenimente care, pentru gustul meu personal, meritau mai multă atenție în construcție. De pildă, idila neconsumată dintre Ilie și Cristina se configurează, stoarce și apoi moare în 10 minute de film, oarecum disproporționat, dacă e să înțelegem și să apucăm să și empatizăm. Până să ne șocheze, se și termină. Dar pârghii textuale ajutătoare mai există, cum e cea în care Cristina îi zice lui Ilie "deci vii la orice oră?", în contextul în care, după moartea soțului, îi era frică. Ilie vine, avem tot o scenă minimalistă, vine beat, este dat afară, respins. Mai există o respingere și odată cu plecarea Cristinei la oraș cu cel mic, definitiv. A, iată, apropo de ce ziceam de microbuze, că le știu de când lumea. Tranziția asta de la sat la oraș e fie privită prea zeflemitor, cum e în cazul lui Ilie, fie încărcată simbolic mult prea mult, mistificată peste margini, dramatică, dar cumva în cheie comică, dat fiind ritmul alert al scenei. Se produce o transhumanță o singură dată în viață, un drum inițiatic încărcat (așa ajunge la mine valența lui), care de fapt e nimic mai mult decât un drum de un sfert de oră de microbuz până în oraș (la o adică trei ore pe jos, dacă e să purcezi de cu ziuă), într-o lume în care dacia duster a apărut, deci nu suntem tocmai în Baltagul.
La fel, quid pro quo-ul moralității în film, toposul livezii, rămâne doar o proiecție nematerializată, despre care suntem anunțați constant, dar nu o vedem niciodată în deplinătatea unei scene. Mi-ar fi plăcut o scenă post-mortem în care Ilie ajunge în livadă și are o bază pentru viața de apoi măcar, dacă în cea de aici nu a reușit să-și facă.
La bază, că tot veni vorba, avem reiterat în cheie modernă mitul mioritic, dar nu se mai respectă ierarhiile vremii aceleia, ci cele actuale, cu care și între care se trăiește și acum. Miorița e transfigurată în găină, martor demitizat la ororile satului oamenilor de treabă, poate aceeași găină cu care și începe filmul, cea care a scăpat de tăiere. Ea vede tot, are parte de o experiență inițiatică de care oamenii nu au știut să profite. Invidia ucide. Lăcomia ucide. Într-un final, dreptatea ucide.
De obicei, pentru a fi ușor de privit, pentru scenele violente din filme se preferă anumite unghiuri, nu se filmează chiar momentul impactului glonțului, ci împușcătura se aude undeva în fundal, cu focusul pe fața celui care trage. Ei, dar cine a făcut cascadoriile aici, a băgat de toate. Avem și sunete de armă care ne anunță indirect nenorocirea, avem și execuție vizibilă în deplinătatea ei, ba avem și câteva momente de ușoară suprapunere cronologică între perspective, care contribuie la un dinamism excelent. Dar, așa cum ziceam și înainte, pare că a rezultat un schelet dinamic, fără carne prea multă, un film de consum cu oarece metafore, oarece simboluri, o localizare funcțională, dar cu scene care-mi ridică pulsul și-mi cresc adrenalina în chipul unui aperçu de idei și de tehnici neterminate. Oameni de treabă e un film care le are pe toate, dar care are de fapt câte ceva din toate, câte puțin din toate. Care ar fi putut avea mai mult din toate, sau ceva dincolo de stare, tehnic, care să-l facă recognoscibil. Se simte ca un episod pilot lungit în diegeză, ceea ce înseamnă că aș vrea mai mult, o continuitate pe fire, o dezvoltare. E impresionant ca un film românesc să se apropie de demersul unui serial, cred că ăsta e un compliment foarte mare pentru valul nou, aș spera să se tindă spre genul ăsta de consum, dar vă zic sincer că simt o nevoie uriașă a unui sequel mai așezat, mai domol, care să mă solicite mai mult pe partea de empatizare cu personajele, să le construiască relații complexe, nu doar începuturi de relații complexe. Mi-ajunge chiar și jumătate din adrenalina filmului dacă e să o dau la schimb pe așa ceva. Să nu mai simt condensul ăsta de informație, să pot să stau mai mult să rumeg pe o scenă. Și nu, asta n-ar fi o capcană tip Cristi Puiu, de ore lungi de văzut, pentru că am încredere în cine a făcut scenariul că este de unde scoate mai mult, s-au lăsat intrigi deschise.
Dar, sincer, dacă e să-l privesc ca pe un produs final per se, așa cum va trebui el privit în cinema, Oameni de treabă e un film-pilot care îmi pilotează adrenalina foarte bine, dar mă lasă la aterizare cu sentimentul incompletului. Nu există turbulențe, doar câteva goluri de aer în plot, în zbor. L-aș revedea cu siguranță. Și l-aș revedea și pentru un motiv care poate le va scăpa multora, pentru scenele din profil peste care bate soarele, pentru lumina aia galbenă, caldă, care deranjează fix o fracțiune de secundă până la calibrare, tot așa cum face și adevăratul soare. Chiar minunat. Sunt două scene așa de care îmi aduc aminte, deci iată, nu trebuie să fie întotdeauna într-atât de action-packed ceva memorabil.