Ce-i drept, nu a inventat-o el. Doar a găsit-o acolo și a pus-o la o indestructibilă dospeală. Moldova aia a urmașilor urmașilor voștri / noștri colcăie, azi, în voia și (fărăde)legea ei, din toate balamalele. Când auzim, de prin minunata noastră presă, că iar s-a întâmplat una boacănă tot pe la Vaslui, nici nu ne mai mirăm. Așa e rânduiala, cum rău-bine zice primarul acela jucat impecabil de Vasile Muraru: unsuros și primejdios deopotrivă.
O pagină - chipurile, de informare culturală - se grăbește să descrie astfel toată istoria surprinsă, descrisă de autorul scenariului: "Un polițist devine complice fără voie la o crimă, iar acum trebuie să decidă dacă ia atitudine în fața corupției care îi macină orașul". (Adică satul, dar... ce mai contează amănuntul?). Un rezumat pe măsura "pieței de comerț en gros cu filmul", atât de asemănător, până la urmă, cu un alt rezumat de aceeași factură / făcătură: "Un băiat iubea o fată și părinții nu-i lăsa"... (Ați ghicit: Shakespeare, Romeo și Julieta).
Eu, mai depășit de vremuri și mai dus cu marșarierul, am ajuns... hăt, până la Dumitru Drăghicescu și Constantin Rădulescu Motru, Lucian Boia și Daniel David. În fond, și aici ne scufundăm, ne sufocăm în lumea conservator-retrogradă (ba hai să-i spunem de-a dreptul: încăpățânată în înapoierea ei, parcă fără leac) a satului doar aparent blând; în realitate măcinat de boli seculare: indolență, creditată ca blândețe; corupție deghizată în spirit mioritic; tembelism vândut (la tarabele de artizanat de pe marginea drumurilor) ca filosofie de viață; lene inerțială pe post de înțelepciune cumpătată. Și așa mai departe... mult mai departe... chiar prea departe.
Filmul nu că surprinde, ci se aruncă, de-a dreptul, cu povestea, în mlaștina aceasta păguboasă, debusolată, stupidă și crudă. În atmosfera ei deloc (dar deloc!) bucolică, totul curge, ai zice, agale, molcom... Cu condiția să nu te bagi, să nu strici ritmul, aranjamentele, abuzurile de tot felul: de încredere, de autoritate, de lege... legea aia a locului. Cutuma. Pravila. Obiceiul prost și păgubos al pământului. O ascultare istovită, amorțită în sărăcie și, eventual, în aburii băuturii (singurul "bun" găsibil la discreție). Oameni mici, mărunți, păguboși, lipsiți nu doar de conștiință civică sau demnitate (mă lași, coane, cu de-alde-astea?), afundați în vâltoarea propriilor lașități, a lenei și fricii de nou, de mai bine, de puțină lumină adevărată, care să le îndrume mințile și pașii. Acolo, în acel fund de lume unde primarul, popa și șeful de post sunt alfa și omega, se poate întâmpla, tocmi, cumpăra și îngropa orice. Cu condiția să nu vezi; iar dacă vezi - să nu pricepi; iar dacă pricepi - să nu-ți pese. Supușenia oarbă generează și garantează liniștea locului; persistența năravurilor; îngroparea păcatelor, chiar a ticăloșiilor (mai mici sau mai mari), laolaltă cu morții - colaterali, întâmplători, imprudenți sau prea băgăcioși, pentru unii dintre cei direct cointeresați în perpetuarea acestor adevărate "valori tradiționale". Un viol nereclamat (apucat, de către victimă, de partea lui frumoasă - curată corectitudine politică!), o crimă "firească" pentru a păstra liniștea și blestemata de rânduială... O șpagă cât o livadă ce va să rodească (ce trebuie), apoi încă o tentativă de suprimare a unui curios ce nu-și bagă mințile în cap și nu respectă, al naibii, obiceiul sfânt al pământului... Sunt numai preambuluri ale măcelului sângeros din final, unde mor de-a valma (ca în filmele lui Sergiu Nicolaescu - citatul din Accident putea lipsi, zic eu) toți cei intrați în vălmășagul nemerniciei.
Găsim acolo o lume care colcăie, mișună, geme și icnește. Frazele, chiar propozițiile deversate sunt fără început, sfârșit și rost... Cuvintele - bălmăjite, dezarticulate, golite de noimă. Blândețea fals ancestrală ar trebui să constituie, pentru cei din afară, ambalajul folcloric, ba chiar istoric. Aiurea! Totul este numai o butaforie de civilizație: popa ucigând cu toporul, primarul oficiind (molcom și blând, nu?) cu cinzeaca... Chiar și polițaiul satului, până să se trezească (prea târziu) și să se califice ca victimă se califică mai curând ca parodie neterminată. Lipsa chipiului din ținuta oficială devine emblematică: un fel de nici cal, nici măgar; nici cu unii, nici cu ceilalți. (Dacă eu nu merg prea departe cu asocierea, ceva din faimosul Sașa Disici, ucis în pseudo-exercițiul funcțiunii de niscai derbedei din gașca adversă celei slujite de el). Bau-baul de carton, care poate fi ușor uns în gem de vișine... că tot se vântură pe acolo, ca viermele în undiță, pârdalnica de livadă, un fel de Grădina Raiului moldovinesc. Atunci când redescoperă cașcheta și îndrăznește să și-o ia la purtare, moare, pălit mișelește, pi la spati, de unul dintre cei pe care îi îngăduise, până atunci, cu aceeași ancestrală îngăduință, la nesfânta treime a răului: lene, minciună, ticăloșie.
După ce ai văzut Vânătoarea de vulpi (Mircea Daneliuc) și Moromeții (Stere Gulea), mai nou, RMN-ul lui Cristi Mungiu și Apropierea lui Botond Püsök, te cam apucă groaza când vezi că nu e doar o chestie regională. Și că nici nu sunt prea multe semne că s-ar pregăti să apună.
Din păcate, ritmul lent al filmului și lipsa unui spectaculos de tip comercial nu atrage publicul doritor de distracție... fie ea și la țară. Doar pentru așa ceva există și proliferează Las Fierbinți - un serial de milioane. Pe când, Oameni de treabă rămâne doar un film adevărat, de multe premii meritate. Noroc cu platforma Netflix căci, în seama sălilor de prin mall-uri...