noiembrie 2022
Fiul

Drumul mă poartă, pe o ploaie nici prea îndârjită, dar nici indiferentă, când șerpuitor, când lin, dar aglomerat, spre Oradea, ca să văd, din trilogia lui Florian Zeller, și Fiul, pe care Bobi Pricop l-a montat pe scena Teatrului de Stat Regina Maria.

După răvășitorul Tatăl de la Bulandra, despre care am scris nu demult, curiozitatea mă împinge să aflu, să descopăr despre ce este vorba în acest al treilea spectacol. Dacă în Tatăl și în Mama (pe care nu l-am văzut încă), Florian Zeller alege să povestească despre cazuri de demență, aici, în această piesă scrisă în 2018, pune pe tapet problema depresiei adolescentine și a incapacității părinților de o depista la timp, de a o înțelege și de a face alegerile cele mai bune.

Nicolas este un puști care intră într-o fază de depresie în momentul în care tatăl decide să divorțeze și să îi părăsească, pentru o altă iubire, pentru o mult mai tânără femeie. Sufletul lui de copil aflat la vârsta pubertății, a întrebărilor, a căutărilor de sine, este lovit, răvășit. Depresia care se instalează treptat îl determină să se izoleze, să absenteze de la școală, să se simtă neînțeles, întâi de mama sa, ulterior, după cum se va dovedi, și de tatăl său. După un timp, în care ajunge la concluzia că mama nu mai este persoana cu care își dorește să conviețuiască, își exprimă dorința de a locui cu tatăl său. Tatăl, căruia între timp i s-a mai născut un fiu, se vede pus în situația de a încerca să-i ofere căminul mult dorit, în ciuda situației neașteptate și a semnelor de întrebare care derivă, firesc, din această situație: cum va accepta noua soție, cum se va împăca fiul cu noua familie...? Se pare că nici această nouă casă, nouă "familie", nu îi va oferi adolescentului Nicolas liniștea la care spera și astfel ajunge în aceeași situație, de copil neînțeles, care se mutilează constant pentru a-și alunga și a-și anula durerea din interior. Doar că de la simple mutilări, care vor fi descoperite în cele din urmă de tatăl său, dar care nu știe cum să reacționeze și să acționeze, se va ajunge la un prim gest suicidal. Acest gest îi va aduce alături pe cei doi părinți, care, în tot acest timp, nu au făcut decât să-și reproșeze incapacitatea de a observa și de a înțelege că propriul lor copil are o problemă care îi depășește.

Fiul, regia Bobi Pricop (foto: Volker Wornehm)

Ajuns în spital, Nicolas este salvat, iar părinții săi primesc sfatul de a-l lăsa, pentru un timp, în grija specialiștilor. După o săptămână li se permite să-l vadă, moment de care fiul profită ca să-și exprime cu disperare dorința de a ieși din spital, din calvarul prin care trece acolo, promițând că nu va mai repeta gestul, că s-a maturizat și că acum înțelege. Părinții, în zbuciumul interior, în iubirea pe care i-o poartă, în vina pe care o simt atât de acută, nu își dau seama, în ciuda sfaturilor medicale, că fiul lor nu este vindecat și că cea mai bună soluție ar fi să rămână în spital, în grija psihiatrilor. Și îi semnează, în cele din urmă, externarea. Dar depresia i-a cuprins mintea și sufletul și într-o zi, care părea fi acea zi bună, în care să dai restart vieții, Nicolas, fiul, se împușcă cu pușca pe care tatăl său o moștenise de la propriu-i tată și moare. (Iar povestea acestei puști, pe care tatăl i-o spune fiului la un moment dat, scoate la iveală faptul că tatăl său a suferit la rându-i de o lipsă de atenție și de o oarecare indiferență din partea tatălui său.)

Fiul, regia Bobi Pricop (foto: Volker Wornehm)

Toată această tragedie este prezentată de Bobi Pricop într-un mod simplu, dar nu simplist. Locul în care se derulează povestea este parcă un colț de lume, un colț de încăpere în forma unui triunghi isoscel: undeva în vârf stă copilul, iar la baza triunghiului, în celelalte două colțuri, stau mama și tatăl lui. Un spațiu de un alb imaculat care, uneori, capătă irizări rozalii sau de un ocru pal, ca și când acele momente ar putea fi momentele de speranță, de "fericire", care îi cuprind pe protagoniști. Mama este îmbrăcată în alb, la fel de imaculat precum spațiul, în timp ce tatăl (și soția acestuia) poartă haine de un alb murdar, ca și când el este declanșatorul problemelor și astfel nu mai poate fi pur în gândurile și sentimentele sale. Fiul este permanent îmbrăcat în negru, într-un fel caracteristic tinerilor sensibili, subliniind astfel lipsa de maturitate, dar și întunericul ce cuprinde, treptat, sufletul său de copil. Spațiul lui din casă e ca o firidă, un spațiu atât de mic, de îngust, precum orizontul la care aspiră.

Fiul, regia Bobi Pricop (foto: Volker Wornehm)

 La un moment dat, animale de pluș negre, mici și mari, invadează și maculează spațiul, așa cum gândurile sale negre îi invadează mintea. Și, în anumite momente, o mască uriașă, neagră, în forma unui elefant sau a unui urs koala, îi acoperă capul, ascunzându-l de toți și de toate, chiar și de el însuși. Singurul moment în care fiul este îmbrăcat în alb este când se află la spital, iar jucăriile sunt adunate precum niște frunze moarte, semn al unei posibile însănătoșiri.

Fiul, regia Bobi Pricop (foto: Volker Wornehm)

Predominant, în derularea evenimentelor, este dialogul pe care îl are fiul cu tatăl său, ca și când tatăl ar fi centrul universului său. Iar tatăl, ajunge, să fie, de fapt, în centrul acțiunii, pentru că de la el pleacă și la el se întoarce întreg firul narativ. Zbuciumul tatălui este în crescendo și singurul personaj ancorat în realitate, dar care este neputincios, este tânăra-i soție, martor nu numai al zbuciumului tatălui ci și al zbuciumului fiului. Este alături de soțul ei, dar este conștientă de problemele care s-au ivit și care nu se opresc. Chiar pare, spre final, îmbrăcată într-o rochie jumătate albă, jumătate neagră, ca și când s-ar situa între cei doi, tată și fiu, dar și între cei doi foști soți.
Fiul, regia Bobi Pricop (foto: Volker Wornehm)

Pe tot parcursul spectacolului se distinge un sunet, de rele prevestitor parcă, pe care-l auzi în surdină, continuu, un sunet ca un zumzăit dintr-un aparat de spital, care din când în când, în pauzele dintre scenete, când lumina dispărea, izbucnește într-un sunet puternic, cu un ritm sacadat.

Ce pariu a făcut Bobi Pricop când a ales să distribuie în acest spectacol un tată - actorul Richard Balint, și pe fiul acestuia de numai 13 ani - Robert Balint! Un pariu câștigat, pentru că, dacă tatăl, Richard Balint, este un actor extraordinar, care nu se dezminte nici în interpretarea acestui personaj, și fiul său, Robert Balint, este dezarmant de natural și de bine ancorat în acest rol.

Am aplaudat actori, regizor, scenograf, semnatarul muzicii, încărcată de un sentiment de acută tristețe, dar având satisfacția unui spectacol care merită atenția din plin. Am pornit agale, dintr-un centru frumos luminat, care se simte că se pregătește de sărbători, cu gândul numai și numai la tânărul actor care a jucat ca un profesionist, alături de tatăl lui, devenind Fiul lui Florian Zeller și al lui Bobi Pricop.

Fiul
De Florian Zeller, traducerea Silvia Năstasie, spectacol produs de Teatrul de Stat Regina Maria Oradea
Regia artistică: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Muzica: Eduard Gabia
Distribuția: Richard Balint, Corina Cernea, Alina Leonte, Robert Balint, Șerban Borda, Sorin Ionescu 
(Credit foto: Volker Wornehm)

De: Florian Zeller Regia: Bobi Pricop Cu: Richard Balint, Corina Cernea, Alina Leonte, Robert Balint, Șerban Borda, Sorin Ionescu

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus