Am simțit nevoia să descriu decorul deoarece el este foarte sugestiv în vizualizarea sintetică a conflictului. Trebuie semnalată o altă idee regizorală merituoasă, poate prea îndrăzneață, ce-i drept, dar până la urmă acceptată în stilistica suprarealistă a limbajului. La un moment dat, Nicolas scoate din cușca unde se claustrează sumedenie de jucării / animăluțe de pluș de un negru intens, rău prevestitor și le împrăștie pe jos, contrastând izbitor cu albul decorului. Ce sunt aceste jucării simbolice? Dacă privim prin prisma lui Nicolas, sunt otrăvitoare amintiri din copilăria distrusă de tatăl care și-a părăsit familia pentru alta. Aceste jucării bizare, sumbre sunt prezente pe scândura scenei mult timp ca o amenințare permanentă. Desigur, sunt prezente și în mentalul personajelor, chiar dacă nu devin vizibile pentru ele și nu pot fi îndepărtate. Depresia adolescentului primește astfel încarnare simbolică de stază permanentă în curgerea vieții.
Piesa și apoi filmul francezului Florian Zeller Fiul este drama unei familii cum sunt cu miile și milioanele în ziua de azi. Particularitățile aduse în spectacolul teatrului orădean sunt cele semnalate la începutul acestei cronici. O extragere din cotidianul real, adesea amorf, cenușiu, și extrapolată teatral la nivel de problematizare în paradigmă simbolică. Subiectul e extrem apăsător și sumbru. Depresia a devenit una dintre cele mai grave boli ale secolului nostru. Adolescenții traumatizați suferă, intră în criză și trăiesc cu intensitate abisală frustrarea din mijlocul unei familii disfuncționale, dar nu numai. Sunt și alte motive ce-i duc la depresie. Nu e locul aici să dezvolt subiectul.
Jocul actorilor, în ansamblu, e decent, corect, dar nu se ridică la înălțimea empatizării cerute cu personajele. În bulucelile lor, în disperările lor, în căutarea soluțiilor. Richard Balint desenează profilul unui tată împăciuitor, rezonabil, ce își păstrează calmul în toiul celor mai aprige discuții. Pierre este tipul de om ce vrea constant binele, dar rezultatele sunt pe invers. Corina Cernea în Anne, mama lui Nicolas, exprimă platitudinea unei femei depășite de situație, epuizată și debusolată de stările anxioase ale copilului ei. Vocea ei e tot mai stinsă pe măsură ce boala băiatului se agravează. Reticentă și realistă cât se cuvine pare Sofia în interpretarea Alinei Leonte. Ea ajută cât poate, dar nu se prea amestecă. Nicolas, adolescentul neînțeles, furios, introvertit, abulic și revoltat creat de Robert Balint stârnește tensiuni la fiecare replică întârziată, abia rostită sau rostită cu scârbă, sfidătoare și repulsivă. De altfel, prin vârsta lui, părul hirsut și privirea încețoșată, încrâncenată, cu atitudinea candid-războinică afișată față de cei din jur, pe care-i disprețuiește profund, tânărul actor nici nu trebuie să facă mari eforturi pentru a intra în pielea personajului. Este chiar tipul de adolescent neliniștit, cu nesfârșite probleme. De fapt, ce îl rănește atât de adânc pe Nicolas? Ce îl doare? Am spune odată cu el: viața pur și simplu.
Din păcate, finalul spectacolului e ratat. Planul real cu cel imaginar, adică șocul cu focul de armă și cu Nicolas cel nou, însănătoșit, întors din Germania, autor al unei cărți (cum și l-ar fi dorit părinții), sunt amestecate nefiresc, derutant, ininteligibil. Regizorul a vrut să ambiguizeze și să interfereze plastic planurile, dar s-a cam pripit în realizarea acestui compus secvențial important. Nici muzica lui Eduard Gabia nu l-a ajutat prea mult. Mi se pare un produs inegal în ansamblu, cu un început promițător și cu un final prea puțin lucrat. Apropierea de sufletul zbuciumat al unui adolescent în criză nu e un lucru prea simplu.
(foto: Volker Vornehm)