Fiul și tatăl din spectacol sunt de asemenea fiu și tată dincolo de scenă. Nicolas și Pierre, adică Robert și Richard Balint, prezintă în scenă o relație familială realistă, dar relația lor e marcată, așa cum o creionează piesa lui Zeller, de o lipsă de comunicare sau înțelegere. Un copil vulnerabil, care suferă din cauza divorțului părinților dezvoltă o depresie care e invizibilă pentru cei din jur. ''Poate e din cauza unei fete'' își spune tatăl, deși adevărata dramă e evidentă, iar Pierre o cunoaște, simte o vină imensă, însă nu e gata să recunoască. Nicolas l-a urcat pe tatăl său pe un piedestal, iar în momentul când acesta se îndrăgostește de o femeie mai tânără și întemeiază o familie cu ea (familie în care apare și un nou fiu) uitând parțial familia în care s-a născut primul său fiu, Nicolas nu mai știe ce să creadă despre tatăl său. Își pierde reperele, se izolează de familie, pe rând de cei doi părinți, dar și de comunitate, absentând de la școală.
Depresia lui Nicolas se dezvoltă gradual, iar la doi ani de la divorțul părinților ajunge într-un punct critic. Depresia prin care trece Nicolas îi inundă mintea. Așa cum mulțimea de jucării negre invadează decorul alb al scenei (scenografia: Oana Micu). El încearcă să ceară ajutor, să se explice, însă problema sa este subestimată de Pierre, care îi reproșează că are tot ce are nevoie un copil ca să fie fericit. Adulții își mângâie egoul cu ideea că fac atât de multe pentru copilul lor, în timp ce copilul continuă să sufere în tăcere. Totuși, nici părinții și nici Nicolas nu poartă responsabilitatea pentru această boală. Fără ajutor specializat, nu știi exact cum să previi sau să controlezi depresia.
În încercările sale de a-și găsi locul și de a se vindeca, Nicolas oscilează între casa mamei (Corina Cernea) și casa tatălui, care acum e și casa noii soții, Sofia (Alina Leonte) și a nou-născutului. Fiul simte că nu mai aparține nici uneia dintre case, nici uneia dintre familii și simte chiar că nu mai aparține acestei lumi.
După externarea lui Nicolas din secția de psihiatrie unde ajunsese în urma unei tentative de sinucidere, spre care evoluase lent, pornind de la mici automutilări, el se bucură să își vadă părinții din nou reuniți, are un ultim moment frumos alături cu ei, dar, nevindecat, se împușcă cu pușca tatălui său, o moștenire de familie de la tatăl tatălui său. Un simbol al unei traume transferate generațional și augumentate, pentru că la rândul său, Pierre suferise de o relație insuficient de apropiată față de tatăl său.
Ca spectator, din afară, observi că toate semnele finalului tragic sunt la suprafață, știi că totul va duce la asta. Și te întrebi de ce nu au putut vedea asta și părinții lui. Depresia este extrem de răspândită printre adolescenți. Trebuie să normalizăm discuțiile despre asta și să fim atenți la cei din jurul nostru. Mai ales la copiii care nu știu să ceară ajutor sau să își verbalizeze nevoile și problemele. Putem atenua depresia, dar trebuie să o conștientizăm și să o tratăm. Altfel va fi prea târziu și regretele vor fi inutile.
(Credit foto: Volker Wornehm)