Ministrul Răzvan Theodorescu nu se pricepea la dans şi nu avea pe nimeni în echipă care să-l consilieze în această problemă pe care, prin urmare, o ignora. Totuşi, spre final de mandat, jenat de ecourile internaţionale la indiferenţa românească, a semnat o decizie de înfiinţare a unui Centru Naţional al Dansului. Probabil că a semnat-o cu jumătate de mână, de vreme ce acest Centru nu funcţionează nici astăzi, după mai bine de un an şi jumătate.
Menit să închidă gura unor oameni care învăţaseră cum să-şi ceară drepturile şi deveneau, prin asta, periculoşi, Centrul Naţional al Dansului a ajuns curând un măr al discordiei sub coaja căruia s-au strâns nemulţumiri mai vechi, ce stăteau să explodeze de ani buni. Ani în care arta dansului a existat numai la limita supravieţuirii, pe de o parte companiile de stat neprimind finanţări suficiente pentru a produce spectacole, iar coregrafii independenţi prezentându-şi lucrările mai mult peste graniţe, pe banii centrelor culturale ale altora, decât în ţară.
E firesc, aşadar, să se fi strâns atâtea tensiuni mocnite, ce sunt azi gata să izbucnească, iar actualul ministru al culturii, care ar trebui să funcţioneze ca un arbitru în asemenea situaţii, pare decis mai degrabă să detoneze bomba decât să o dezamorseze. Cum altfel s-ar putea interpreta decizia sa, luată peste noapte, de a amâna concursul pentru şefia Centrului, aşteptat de luni de zile, şi asta după ce se anunţase data, se înscriseseră candidaţii, se alcătuise şi comisia de concurs? Explicaţiile produse ulterior, la insistenţa presei, cum că regulamentul avea unele scăpări ce trebuia corectate, n-au făcut decât să încingă spiritele şi mai şi, punându-l pe decident într-o lumină şi mai proastă. Adrian Iorgulescu a împuşcat mai mulţi iepuri deodată: a compromis ideea de Centru Naţional al Dansului, a pus de la bun început un semn de întrebare asupra viitorului director al acestei instituţii, indiferent cine va fi el, dând naştere la speculaţii care vor însoţi permanent activitatea acestuia şi, nu în ultimul rând, a făcut să planeze o umbră şi asupra propriei soţii, coregrafa Liliana Iorgulescu, un artist adevărat, care nu merita aşa ceva.
Deşi lăudabil, faptul că un grup de tineri coregrafi continuă să lupte pe toate căile, chiar şi acum, în al doisprezecelea ceas, pentru legalitatea organizării acestui concurs - de care domnului ministru nici că-i pasă - riscă să producă efectul contrar, fiindcă subiectul a fost prea mult dezbătut. În plus, cei învinovăţiţi, cei de la care se solicită explicaţii publice, adică ministerul şi reprezentanţii săi, continuă să tacă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Prin urmare, concursul se desfăşoară, deşi doi dintre cei trei candidaţi au declarat că nu vor mai concura dacă lucrurile nu se clarifică. Protestatarii au trimis scrisori deschise ministrului şi secretarului general al ministerului, au făcut conferinţe de presă, au declanşat petiţii pe internet, dar nimic nu a urnit Sfinxul din Kiseleff, care crede, se vede, în puterea timpului de a aduce uitarea, de a îngropa în nisip urmele "micilor" nereguli.
Se înfruntă pentru şefia acestui centru specialişti în balet şi în dans contemporan, oameni care au cu toţii ceva de spus în plan artistic, dar greşeala lor, a tuturor, este că nu au deprins încă regulile a ceea ce s-ar putea chema "dansul ministerial" al evitării responsabilităţii, dans pe care Adrian Iorgulescu l-a învăţat exersând minuţios încă din clipa în care a călcat în acest minister.