Șapte piese într-un act, în original, cinci în montarea timișoreană, poveștile nu au, aparent, nici o legătură una cu alta. Practic, avem de-a face cu o incursiune (uneori de-a dreptul brutală) în tot atîtea mașini ce rulează pe autostradă, de nicăieri, parcă, și către nicăieri, o incursiune care pare mai degrabă un spot, luminînd la întîmplare șoferi și pasageri.
În spațiul restrîns - claustrant?, confesiv? - al habitaclului, se recompun (cel mai adesea din monoloage) cazuri, situații, relații, sentimente: într-un cuvînt, povești.
Conflictul dintre fiica toxicomană și mama labilă, neputincioasă, exprimat verbal doar de cea dintîi, dar reflectat cu evidență în tăcerile celei din urmă; reacția la violență și "exercițiul" de maturizare forțată a adolescentului răpit de un pedofil; jocul de-a tortura psihică și sentimentală la care îl supune o chelneriță psihopată pe mult prea academicul ei iubit; agresivitatea macho-istă, mascînd porniri (sau chiar o relație) de cu totul alt gen a amicului pornit să răzbune, împreună cu prietenul lui (sau chiar împotriva dorinței acestuia) onoarea pătată a celui din urmă; în sfîrșit, istoria care dă titlul întregului ansamblu - Autobahn - despre dilema (și moartea) unei mame adoptive care oscilează între procesul de conștiință declanșat de abandonarea fiului și suspiciunea de abuz sexual ce planează asupra tatălui.
"Colecția" de cazuri începe să se contextualizeze, pe măsură ce fiecare poveste creează, aluziv, o rețea subtilă, metatextuală, care începe să le lege una de cealaltă, ca într-un vechi și delicat ornament miniatural.
Și totuși, nimic nu poate fi mai dinamic decît acest spectacol în care jocul de scenă este minimal, acțiunea - mai degrabă sugerată, lăsînd teren liber, nestînjenit, Ideii. Mașina - obiect al supliciului impus de proximitatea obligatorie, dar și al intimității - induce iluzia vitezei ca deplină libertate, iluzie pe care personajele lui LaBute o exprimă cu obstinație: "Poate așa ar trebui să fie, să trecem prin viață cît mai repede și în felul acesta nu mai ai timp să suferi, să regreți, să superi și să te superi. Să fim asemeni vehiculelor pe autostradă. Poate în felul acesta vom fi mai în siguranță. Nu crezi?"
Mașina cu cinci "identități", creată de Alina Herescu pentru spectacolul timișorean, rulînd pe o autostradă care pare să vină dinspre infinit și să se îndrepte direct înspre publicul strîns pe scenă - pentru că , nu-i așa, Autobahn este un spectacol de o intimitate feroce - oferă spațiu pentru recitaluri actoricești remarcabile: Irene Flamann Catalina, Ana-Maria Pandele, Cristian Szekeres, Eugen Jebeleanu, Sabina Bijan, Victor Manovici, Ion Rizea, Cătălin Ursu și, nu în ultimul rînd, Traian Buzoianu își conduc publicul cu o naturalețe și o asumare pe care, pînă la întîlnirea cu Radu Apostol, poate (cel puțin unii dintre ei) doar și-o bănuiau.
Autobahn este un spectacol puternic. Forța lui vine din nevoia de sinceritate absolută a lui Radu Apostol. El pare să trăiască avînd credința că totul este posibil, și asta cu prețul sincerității absolute. Indiferent dacă ceea ce are de spus doare sau nu. Și spectacolul de la Timișoara dovedește, fără nici un dubiu, că aceasta este calea.
