Dincolo de viteza legală - Autobahn

După numeroasele şi, de la un punct încolo, inutilele discuţii legate de spectacolul său cu Woyzeck de Georg Buchner (al cărui text a apărut la Editura LiterNet), de la Brăila, disputele pe care le-ar putea arma, doi ani mai târziu, montarea lui Radu Apostol cu Autobahn de Neil LaBute ar trebui, probabil, să fie ca şi inexistente.

Una din primele producţii ale Teatrul Naţional din Timişoara de după venirea la conducere a regizoarei Ada Lupu, Autobahn e un spectacol "cuminte", de o amploare compoziţională mult redusă în comparaţie cu anterioarele creaţii ale lui Apostol (Woyzeck şi Drept ca o linie de la Brăila, Acasă şi Before Breakfast de la Bucureşti), mai puţin expozitiv în ce priveşte mesajul regizoral, dar nu mai puţin îndrăzneţ sau riscant ca oricare dintre titlurile de mai sus.

Din fericire, peste şocul numit Neil LaBute teatrul românesc a trecut, cu ceva hopuri, odată cu Bash. O trilogie contemporană, pus în scenă de Vlad Massaci la Teatrul ACT. A fost, în primul rând, un şoc al construcţiei dramaturgice - Bash e o piesă compusă din trei monologuri (monologuri, nu monodrame) statice, jucate, la ACT, de actori care nu-şi părăseau nici un moment scaunele, fără să aibă suportul nici unui artificiu scenografic, ceea ce i-a făcut pe unii să taxeze spectacolul drept "teatru radiofonic". Între timp, însă, am revenit cu toţii la sentimente mai bune faţă de bizareriile dramaturgului; o piesă precum Autobahn, o succesiune, de fapt, de şapte texte (din care Apostol a păstrat cinci) având în comun spaţiul (de fiecare dată, o maşină, eventual rulând pe şosea), în care, de regulă, cineva vorbeşte şi altcineva tace, nu mai stârneşte mirarea criticilor.

Asta, însă, în Bucureşti. La Timişoara, experienţa unei dramaturgii în care povestea, drama se naşte dincolo de dialogul banal, în care în spatele conversaţiei civilizate musteşte agresivitatea, în care (şi aici e o marcă LaBute) nu există personaje pozitive, nu există modele şi, în general, nici o şansă pentru umanitate, nu e deloc uşoară pentru actorii obişnuiţi să se identifice cu eroii şi nici pentru spectatorii veniţi să-şi vadă vedetele. Aici e, poate, marele gest de curaj al echipei din Autobahn - acela de a pune în scenă un spectacol incomod (încă mai mult, căci e prima dată când se joacă, la acest teatru, cu spectatorii pe scenă, la jumătate de metru de actori), acela de a-şi asuma frusteţea şi bruscheţea unui teatru menit a da glas unor adevăruri pe care nimeni nu e pregătit nici să le audă, nici să le spună.

O adolescentă (Ana Maria Pandele) se întoarce acasă după o cură de dezintoxicare, în maşina mamei (Irene Flamann Catalina), căreia, cu o brutalitate căutată, îndelung exersată, îi declară că se va droga din nou. Un tânăr asistent universitar (Victor Manovici) vrea să se despartă de prietena fără pretenţii, lucrătoare la McDonald's (Sabina Bijan), şi sfârşesc prin a se hârjoni într-o parcare retrasă. Doi tipi călătoresc împreună; clar decis asupra relaţiilor intersexuale, unul dintre ei (Ion Rizea) încearcă să-l convingă pe celălalt (Cătălin Ursu), care se îmbată pe kilometru ce trece, de imperativul pedepsirii exemplare a nevestei adulterine. Un pedofil libidinos (Cristian Szekeres) îşi duce victima, un băiat (Eugen Jebeleanu, un foarte talentat actor încă elev), către cuibuşorul de amoruri ilicite (aici există o esenţială intervenţie regizorală: în textul original, e vorba de o fată şi bărbatul care a răpit-o, dimensiunea homosexuală a relaţiei îi aparţine lui Radu Apostol). O femeie între două vârste (Irene Flamann) îşi pledează nevinovăţia şi totala îndreptăţire de a renunţa la copilul luat spre adopţie, în faţa soţului (Traian Buzoianu) acuzat de copil de a-l fi abuzat sexual. Toţi sunt pasageri ai aceleiaşi şosele, toţi sunt victimele unor accidente, unii supravieţuiesc, alţii nu. Toţi sunt prinşi în capcana unei aceleiaşi complicităţi, a convieţuirii claustrofobe, dar temporare, în spaţiul limitat al unei maşini, în fiecare dintre aceste conversaţii zace un potenţial explicit şi, mai ales, implicit de violenţă. Dar şi de autenticitate, o devoalare a gândului profund proprie, de fapt, confesionalului. Şi, într-un plan mai profund, teatrului: în textul argumentativ cu care se deschide volumul cuprinzând cele şapte piese scurte din Autobahn, LaBute identifică spaţiul închis al maşinii cu cel, la fel de închis, al scenei: un spaţiu în care partenerii de drum semnează un pact al încrederii reciproce. "Stând în maşină am înţeles, prima dată, cum funcţionează teatrul. (...) O maşină poate fi orice: un cuib pentru îndrăgostiţi, un teren de luptă sau un loc de refugiu. De ce n-am face atunci din maşină un spaţiu inerent teatral?", spune LaBute. Deşi, la Timişoara, visul dramaturgului de a-şi vedea textul jucat pe o scenă goală, apelând exclusiv la convenţia de receptare, nu s-a împlinit: iluzia mişcării e perfectă, graţie imaginilor video proiectate pe un semi-schelet de maşină ("made in" Alina Herescu, autoarea scenografiilor tuturor spectacolelor lui Radu Apostol), iar peisajul vizual şi sonor e una din dimensiunile puternice ale montării.

Ce e o "autobahn"? În viaţa de zi cu zi a Occidentului germanofon, e o şosea fără limită de viteză, o şosea pe care poţi merge atât cât poţi de repede. Pentru Neil LaBute, e o spargere a limitelor interioare ale comportamentului uman: cât de departe poţi întinde coarda? Până când se rupe, ar răspunde personajele spectacolului de la Timişoara. Până când actorii uită rolurile simpatice şi "teatrale" pe care le-au jucat înainte, iar spectatorii, eroii exemplari pe care s-au obişnuit să-i caute pe scenă. Până când inima încetează a le mai sări din piept văzând mâini de bărbat pe coapse de bărbat şi buze de fiică peste buze de mamă.

---

Teatrul Naţional Mihai Eminescu, Timişoara
Autobahn de Neil LaBute
Traducere de Diana Iliescu
Regia: Radu Apostol
Scenografia: Alina Herescu
Muzica: Petru Mărgineanu
Proiecţii şi light-design: Lucian Moga
Cu: Irene Flamann Catalina, Ana Maria Pandele, Cristian Szekeres, Ion Rizea, Sabina Bijan, Traian Buzoianu, Victor Manovici, Cătălin Ursu, Eugen Jebeleanu.