Radu Apostol spune lucrurilor pe nume la Timişoara - Autobahn

Piesa americanului Neil LaBute, Autobahn, montată de Radu Apostol la Teatrul Naţional din Timişoara, include cinci poveşti, aparent fără nici o legătură între ele. Toate sunt recompuse, fragmentar, din dialogul - sau monologul, fiindcă deşi sunt câte doi pasageri, uneori vorbeşte unul singur - unor personaje aflate în maşină, pe autostradă şi aparent nu au nici o legătură una cu alta. Mama care tocmai şi-a luat fiica dintr-o clinică de dezintoxicare şi nu răspunde reproşurilor acesteia, care o ameninţă că îşi va relua "bunele" obiceiuri; bărbatul care a răpit un adolescent de care abuzase şi anterior; intelectualul care vrea să se despartă de prietena lui, vânzătoare la Mc Donalds, fiindcă şi-a dat seama că nu au nimic în comun, dar ezită să o facă pentru a nu o răni, până când un tir pune capăt indeciziei, omorându-i pe amândoi; cei doi tipi a căror relaţie pare a avea o bază necurată, unul din ei fiind de părere că un conflict cu partenera de viaţă trebuie rezolvat cât mai violent cu putinţă; respectiv cuplul în vârstă, care a adoptat un copil, fiind acuzat apoi că ar fi abuzat de el. Forţa acestui tip de scriitură directă, fără menajamente, care aşază într-o "coajă de nucă", vorba lui Shakespeare, destine complexe, a căror "schemă" poate fi numai ghicită, îndeajuns cât să ne incite, l-a făcut pe Neil LaBute celebru, aşezându-l în fruntea dramaturgilor americani ai momentului. E un succes câştigat pe merit, de vreme ce nu numai scriitura pieselor lui (dintre care s-au mai jucat la noi Bash. O trilogie contemporană şi Forma lucrurilor, ambele produse de Teatrul Fără Frontiere), ci şi tematica lor, diversitatea personajelor uşor de regăsit pe străzile oricărui oraş din lumea de azi provoacă interesul publicului peste tot în lume.

La Timişoara, un public eterogen a primit spectacolul cu nedumerire, fiind prima dată când un text contemporan de o asemenea factură se juca aici (premiera a avut loc luni seara, de Ziua Mondială a Teatrului). În plus, decorul Alinei Herescu, reproducând o bucată de autostradă, pe care coboară grăbit un autovehicul, ce pare a se îndrepta chiar spre spectatorii aşezaţi pe scenă şi nu în impresionanta sală a celebrei clădiri, a contribuit la reacţiile amestecate ale privitorilor. În cele din urmă, majoritatea a fost cucerită de suspansul creat de dramaturg în spunerea poveştilor, de naturaleţea şi simplitatea unora dintre actori (Irene Flamann Catalina, Sabina Bijan, Victor Manovici, Cristian Szekeres), dar şi de "efectele" folosite de realizatori. Spaţiul cenuşiu al autostrăzii este animat, în funcţie de poveste, de imaginile fugare proiectate pe acest fundal (light design şi proiecţii video Lucian Moga), redând câte ceva din peisajele traversate în grabă de maşini. Iar pe parcurs, poveştile se leagă între ele cu fire nevăzute: una din maşini trece pe lângă cea accidentată de un tir, băiatul răpit de bărbat e acelaşi adoptat cândva de cuplul vârstnic, iar femeia din ultima poveste spune o parte din monologul fetei din prima poveste, esenţa fiind că e mai simplu să trecem rapid unii pe lângă alţii, asemeni maşinilor de pe autostradă, fiindcă astfel evităm să privim atent la dramele celor din jur şi să ne asumăm responsabilităţi faţă de alţii. Cât despre singurătatea imensă, inumană, care derivă dintr-un asemenea comportament, atât de propriu oamenilor de azi, spectacolul ne lasă numai să ghicim cât poate ea să fie de devastatoare.

Autobahn, în regia lui Radu Apostol, cel care monta cu câţiva ani în urmă spectacolul Acasă, transformându-i pe copiii străzii în actori, este şi el purtător de puternic mesaj social: fraza pe care fata o repetă mamei care nu vrea, nu poate, nu ştie cum să intre în dialog cu ea, "Ştiu că nu asta vrei să auzi", defineşte, într-un fel, demersul acestui regizor în teatru. Ceea ce Radu Apostol îşi propune este să spună cu voce tare, coerent şi emoţionant, lucruri pe care oamenii nu vor, în mod obişnuit, să le audă. Dar pe care au nevoie să le audă, ca să rămână oameni.