Enciclopedia violenţei intime - Autobahn

Poate fi intimitatea, apropierea, convieţuirea în acelaşi spaţiu strîmt o sursă a violenţei? Şi despre ce fel de violenţă vorbim? Despre cea a gesturilor largi, a pumnilor, şuturilor şi palmelor, despre cea a cuvintelor tari şi vocabularului de cartier, ori despre o agresivitate insinuantă, care-şi face loc subtil, printre aluziile unei conversaţii banale?

Terorism-ul fraţilor Presniakov (pus în scenă de Gianina Cărbunariu la Teatrul Foarte Mic din Bucureşti) vorbeşte despre o lume în care violenţa pîndeşte la colţul străzii, ia chipul unor bunici senile, pe cel al amantului sau al călătorilor dintr-un aeroport, o viaţă în care violenţa gratuită face parte din cotidian. Dincolo de titlul catchy (într-o societate globală în care terorismul e centrul discursului public), piesa pune dramatic în lumină agresivitatea fără raţiune din care se hrăneşte umanitatea secolului XXI, o violenţă de cameră, avînd forţa evocatoare, copleşitoare şi invadatoare, deşi întru nimic afişată, a concertelor camerale, în comparaţie cu puritatea aseptică a simfoniilor orchestrale.

Aceeaşi atmosferă de violenţă şi violentare a intimităţii face substanţa unei compoziţii de texte de mici dimensiuni (şapte în original, cinci în spectacol) - Autobahn, montată de Radu Apostol la Teatrul Naţional "Mihai Eminescu" din Timişoara - al cărei autor, Neil LaBute, şi-a transformat, aproape, întreaga creaţie dramaturgică într-o enciclopedie a agresivităţii contemporane. Dacă, însă, într-o piesă ca The Distance from Here brutalitatea lingvistică maschează / marchează incapacitatea de gîndire şi acţiune a personajelor (înjurăturile şi "lătrăturile" verbale în care comunică adolescenţii Tim şi Darrell capătă valoarea unor acte performative care suplinesc, pînă spre final, gestul), în Autobahn structura dialogului e practic lipsită de violenţă apelativă directă, luînd aparent forma conversaţiei obişnuite, în realitate - şi aici faptul excede precisele consideraţii ale lui Austin despre vorbire ca act - actul ilocutoriu (cel care enunţă) funcţionînd ca unul perlocutoriu (iată definiţia acestuia: "A spune ceva va aduce deseori, ba chiar în mod obişnuit, după sine producerea unor efecte asupra sentimentelor, gîndurilor sau acţiunilor auditoriului, sau a vorbitorului, sau a altor persoane. Şi se poate vorbi tocmai în vederea, cu intenţia ori cu scopul de a produce astfel de efecte." - J.L. Austin, Cum să faci lucruri cu vorbe).

Să nu complicăm totuşi prea mult faptele pentru spectatorul de teatru nededat la subtilităţi de pragmatică: într-un mod mult mai radical decît în Bash (text al lui LaBute pus în scenă, la Teatrul ACT, de Vlad Massaci), în Autobahn ceea ce se zice nu e neapărat şi ceea ce se spune, realitatea situaţiei şi a relaţiilor născîndu-se undeva, la nivelul lucrurilor nemărturisite, dar sugerate sau bănuite, în zona tăcerilor şi printre istoriile fără legătură aparentă cu povestea propriu-zisă de pe scenă. Iar forţa acestor - preponderent - monologuri are valoarea brutală a unui asasinat în efigie. Elementul comun al celor cinci piese scurte e spaţiul dialogului (dialog, căci avem de-a face exclusiv cu personaje în cuplu): interiorul unei maşini, de cele mai multe ori în mişcare, pe o şosea (autobahn, autostrada fără limită de viteză), aceeaşi, în viziunea lui Radu Apostol, unul din personaje asumîndu-şi monopolul discuţiei, al monologului persuasiv, al perlocuţiei (în termeni austinieni). În prima scenă, fiica (Ana Maria Pandele) îşi anunţă senin mama, la volan, în spiritul marii lecţii - a sincerităţii - primite la centrul de dezintoxicare din care se întoarce, că de-abia aşteaptă să se drogheze din nou. Apoi, un adult libidinos (Cristian Szekeres) îşi duce victima, un tînăr pe care-l agresase şi-nainte, la casa sa de nebunii pedofile, un asistent universitar (Victor Manovici) vrea să se despartă de iubita cu studii medii prost asimilate (Sabina Bijan) şi se trezeşte prins într-o capcană fatală, un şmecher cu opinii morale bine înfipte (Ion Rizea) îşi îndeamnă prietenul (Cătălin Ursu) la pedepsirea exemplară a iubitei care-l înşelase, iar o casnică (Irene Flamann) cu imense resurse de autoiluzionare, îşi asigură soţul (Traian Buzoianu) că nu vrea să creadă că el chiar a abuzat de băiatul luat spre adopţie. Toţi ajung prinşi într-un soi de accident în lanţ în care unii pier (trecerile dintre scene sugerează intervenţiile echipelor de descarcerare), proiecţie / consecinţă în real a energiei distructive a limbajului ca act performativ. Căci cuvîntul chiar poate ucide.


Un moralist cu darul insinuării

Spectacolul de la Timişoara nu intră în traseul unei cariere regizorale previzibile - dar nici saltul de la Drept ca o linie al lui Alfaro la Woyzeck-ul lui Büchner nu era tocmai o alegere de aşteptat. E o montare concentrată pe text şi jocul actorilor, iar pentru unii dintre ei este şansa rară a unei ieşiri din schemă şi emploi (Irene Flamann Catalina face un "rol mut" memorabil în prima scenă, dublat, în oglindă, de o emoţionant susţinută lamentaţie monologală în final, Sabina Bijan are o formă de asumare deschisă a personajului strident, cu accent ardelenesc, dar refuzînd caricatura şi comentariul, Victor Manovici navighează şi el fără reticenţe printre nuanţele intelectualului indecis, dacă nu laş, oricum nu subtil, iar Eugen Jebeleanu, un actor neprofesionist, căci adolescent, face dovada unei îndrăzneli provocatoare, care dă motorul teatral al scenei răpirii pedofile).

Dar atenta compoziţie vizuală (discreta scenografie semnată de Alina Herescu şi, mai ales, video-proiecţiile realizate de Lucian Moga întru sugerarea mişcării) îi e foarte proprie lui Radu Apostol, şi mai mult decît aceasta îi e privirea acută, deşi plină de compasiune, cu care face din teatru o critică percutantă a moralităţii (sau absenţei ei) contemporane. În ciuda aparenţelor (a lipsei de inhibiţii cu care dezvăluie relaţia homosexuală sau cea dintre mamă şi fiică), Radu Apostol nu sfidează, nu epatează, dar şochează - în straturile de adîncime ale conştiinţei unor spectatori dispuşi să intre în acest carusel în care apropierea (chiar de public) devine sufocantă.

---

Teatrul Naţional "Mihai Eminescu", Timişoara
Autobahn de Neil LaBute
Traducere de Diana Iliescu
Regia: Radu Apostol
Scenografia: Alina Herescu
Muzica: Petru Mărgineanu
Proiecţii şi light-design: Lucian Moga
Cu: Irene Flamann Catalina, Ana Maria Pandele, Cristian Szekeres, Ion Rizea, Sabina Bijan, Traian Buzoianu, Victor Manovici, Cătălin Ursu, Eugen Jebeleanu.